Aseară, prin bucătărie, S. povestea despre plușurile ei, că unele pot fi date.
Mă întreabă: „Pe mine cui mă dai?”.
Îi zic îmbrățișând-o: „Eu nu am de dat!”.
Face o tură până în camera ei, se întoarce și zice: „Mama, dar să știi că poți să mă dai pe mine Cuiva...”.
„Cui?”, zic.
„Lui Dumnezeu, când te rogi pentru mine”.