Am văzut ultimul mail postat al lui Alexe şi m-am cutremurat. Nu pentru că mi se pare ceva groaznic, ci pentru că mă revăd pe mine în toată lupta asta a lui. Lupta asta cu durerea, cu dorinţa de a înţelege, de a fi sincer cu tine însuţi... de a...
De fapt asta este: simţim că ne dorim ceva, că nu e suficientă hrana pe care o dăm sufletului nostru... e dorinţa asta de nemărginit care nu poate fi hrănită cu ceva efemer...

Da, mă văd pe mine rugându-L pe Dumnezeul Acela pe Care Îl ştiam acolo, departe în cer, "Vreau să mor!! Nu mai pot! Cât am să mai trăiesc aşa!".

Dacă îmi permiţi Alexe... un mic sfat, dat nu din milă, ci din sinceră prietenie (chiar dacă nu te ştiu personal) : continuă să strigi către Domnul, nu renunţa să te hrăneşti cu deşeurile pe care ţi le dă lumea asta şi NĂDĂJDUIEŞTE că într-o zi rugăciunea îți va fi ascultată.

Eu am strigat ani de zile după mila lui Dumnezeu. Să ştii că El mi-o dădea în fiecare clipă numai că eu eram prea ne-simţită ca să o pot primi. Şi acum Îl simt VIU, Alexe.. VIU,VIU, VIU... Aici lângă mine... Când merg pe stradă, când stau la cursuri, când mănânc... Chiar şi atunci când greşesc... căci de mila şi dragostea Lui nu ne putem ascunde.

Măicuţă dragă, dacă am greşit cu ceva în ceea ce am scris, vă rog, nu postaţi mesajul. Nu aş vrea ca să îl supăr şi mai mult pe Alexe. Dar eu nădăjduiesc că va fi bine, că îşi va găsi liniştea de care are atâta nevoie pentru că "celui care bate i se va deschide".

Andreea