Un posibil răspuns la un mesaj postat de către D., care cerea un tratament împotriva grosolăniei şi prostiei lumii. O poezie de Geo Bogza. Mie mi-a plăcut mult.

Aş vrea să fiu cinci minute poet...

de Geo Bogza

Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:

Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripează

Când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie

-şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni,

iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud

sunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie.

Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,

Pentru a ţese - şi nimeni să nu-l găsească înjosit - vesmântul poeziei

În jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,

Întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,

Şi aş vrea ca emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce

o, de s-ar putea! - cât mai mulţi oameni.

Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încercaţi să ţeseţi

Veşmântul de aur al poeziei

Pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,

Când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un tren aproape pustiu,

Şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,

Un alt călător, un ins cam antipatic, a intrat tocmai în compartimentul meu.

Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea negura munţilor,

Şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud

Iar pe deasupra - animalul - se şi apucă să mănânce.

Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,

Cu ochii bulbucaţi şi umezi de broscoi,

Cu puţin păr în creştetul foarte ţuguiat

De parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise în lume.

Am văzut cu silă cum dintr-un petec soios de ziar

Scoate o bucată de peşte prăjit, o ceapă şi un colţ de pâine,

Şi ca să nu-l mai am în faţa ochilor, m-am întors spre fereastră.

Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin ca să mă înfurii de-a binelea.

Ghemuit în colţul lui ca într-o vizuină, intrusul a început să înfulece,

Mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem

În urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată

Şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,

Fără nici o lumină în priviri, ca şi cum ar fi împlinit o osândă.

Şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut

Nici apă, nici vin, şi că în lipsa lor, masa era o osândă.

Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort şi suferinţă,

mi-a apărut sfâşietor de umană.

Atunci am simţit pâinea şi ceapa ca de piatră, zgâriindu-mi gâtlejul,

Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele meu,

Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele umanităţii.

Cum curgeau afară pâraiele de munte după trei zile de ploaie,

Aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu al compasiunii.

Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice emoţii.

Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni

Care îmi îneacă uneori, în cele mai banale împrejurări,

Inima veşnic nepotolită si flămândă.

Palid şedeam în coltul meu, cuprins de o singură, mistuitoare dorinţă,

Ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.

O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând cu el o cană, o carafă,

Pe care le-aş fi întins acestui om atât de antipatic şi totuşi

Atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac în veşmântul poeziei,

Dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute, un mare poet.

Cu smerenie,

A.