Curtea interioară a bisericii este curată. Foarte curată. Rezemată de zid, o mătură. Tocită. Câteva fuioare de pai învârtejite. Moş Nicolae s-a oprit şi şi-a adus aminte: În casa parohială locuia o femeie de 40 de ani, mică de statură. Era angajată ca femeie de serviciu. Avea 140 de pâini salariu pe lună. De milă, a luat în grijă o bătrânică, de 90 de ani, şi o fetiţă, de 6 ani. Fetiţa se numeşte Elena. Dimineaţa, cu bătrâna de o mână, şi fetiţa, de cealaltă, femeia deschide biserica. Bătrâna are gută. La fiecare pas, femeia se loveşte de bătrână, şi se înclină spre fetiţă, ca o limbă de clopot între doi pereţi de milă.
Drumul de 10 metri, din casă până la uşa bisericii, este lung. În timpul lui, trec două curse de ţară, şi ţăranii coboară în faţa bisericii cu de-ale gurii, îşi trag sufletul, şi pleacă cu merindele la piaţă. Câte unul, se închină.

În faţa uşii bisericii, femeia lasă braţul bătrânei să cadă. Scoate din şort cheile, şi în intunericul dimineţii, caută cheia cea bună. O încearcă. Când reuşeşte, uşa de fier se poticneşte prin aer, şi se deschide, împinsă cu 4 braţe. Femeia şi fetiţa intră în întuneric. Bătrâna rămâne în urmă. Se agaţă cu mâinile de tocul de fier, şi aşa, trăgându-şi picioarele aproape paralizate după sufletul care abia respiră, îţi mai spune, agăţată de canatul uşii:"intră, maică, mata, că eu intru mai greu, mamă".

Întunericul bisericii este atât de greu, încât, atunci când a făcut Dumnezeu lumina, a văzut şi Moş Nicolae că toate femeile de serviciu din lume au luat de milă pe lângă sine câte o fetiţă a cărei mamă a murit de cancer, şi câte o bătrână bolnavă. Şi toate femeile de serviciu din lume aveau doar 140 de pâini salariu pe lună. De aceea, acum un an, când femeia a aprins aceeaşi lumină, şi s-au văzut icoanele veghind în faţa altarului, Moş Nicolae s-a uitat în jur, i-a intrat ceva în ochi, era sărat, şi a gândit: "Doamne, eu ce dar pot să fac aici, unde totul este îndeajuns de binecuvântat?" Dar, fiind travestit, aşa cum umblă el, a întrebat doar : "Aveţi nevoie de ceva?"

"Păi", a spus femeia, "am avea nevoie de o mătură, domnule. Uitaţi-vă şi dumneavoastră la asta din colţ. A ajuns ca vai de ea.". "Măturaţi mult?" a întrebat moşul. "Măturăm, ce să facem. Toată lumea care intră şi se roagă să primească daruri, lasă în urmă gunoi. Pe afară, tinerii aruncă ce au în mână pe unde apucă. Mătur de câte 10 ori numai dimineaţa în faţa bisericii. Peste un ceas, este la fel, nici nu se vede că am măturat.". Moşul avea iar ceva în ochi. S-a întors. "Măturaţi în continuare, doamnă. Vă aduc eu o mătură.". Şi moş Nicolae le-a adus o mătură, după cum i s-a cerut. Altora le-a îndeplinit alte dorinţe: jucării, păpuşi, salarii, maşini de lux, legi mai umane, avantaje sociale, excursii în ţări de duh... Aici, moşul atât a adus: o mătură. De ce, nimeni nu ştie. De ce a fost atât de măsurat, acolo unde ar fi fost atât de ajutat, la măturat, nu a declarat.

Astăzi, privind mătura aceea hărtănită, sprijinită de zidul bisericii, cuminte, moşul şi-a adus aminte de cadoul de anul trecut. Darul vechi, şi-a spus mosul, a fost atât de bine folosit, încât abia se mai ţinea în sârmă. Avea iar un ochi umezit. Ninsoarea asta sărată, măruntă...

Anul acesta, nici bătrânica, nici femeia, nici fetiţa, nu mai erau de faţă. Întârziaseră. Totuşi, cu o seară înainte, cineva, femeia, fetiţa, măturase lună toată curtea. Şi lăsase mătura rezemată de zidul bisericii. "Adu-ne, moşule, o mătură şi în acest an. Căci, uite, lumea intră aici şi iese. Ţăranii vin la oraş şi pleacă. Tinerii aruncă ce le prisoseşte, pe jos, şi se grăbesc să ajungă la şcoală, să înveţe ceva frumos. Aici, la noi, nu se schimbă nimic: ce ne dorim noi, este să avem o mătură, şi să rămână pe lumea asta, ştii, nu mult, ca să deranjeze, dar, măcar oleacă de gunoi, să ne merităm pâinea pe viaţa asta, şi gunoiul pe lumea de apoi. Te rugăm mult, moşule...".

Moş Nicolae a plecat la serviciul lui, unde avea calculator, şi aceeaşi ninsoare sărată în ochi. Avea pentru toţi copiii cuminţi din lumea toată cadourile pe care le-au visat. O mătură, însă, într-un an de zile, la trei femei, la trei vârste, era greu de dat.

Moşul vedea şirul acesta de femei care vor trăi veşnic, cât trăia şi el: bătrâna, femeia şi fetiţa. Vedea mormanele de dulciuri şi jucării pe care le va duce la alţi copii. Şi aici, în fiecare an, o singură dorinţă: o mătură nouă, pentru una veche, tocită pâna la sârmă, de atât măturat după toţi cei dăruiţi, din ziua dintâi, şi până în cea din urmă zi.

Ningea chiar şi pe ecranul calculatorului lui personal, sărat, şi moşul s-a gândit că lacrimile toate ar trebui adunate din lume, şi aruncate peste gunoiul imaculat, să fie şi el, pe cât era de iubit, pe atât de sărat...

Jianu Liviu-Florian