Dragă mamă şi tată,
Aici este atât de bine. Deşi copiii la 4 luni, ca mine, nu recunosc oamenii din preajmă, simt doar fiinţa mamei, cum o simt, nu ştie nimeni, este o taină, eu văd aici doar o lumină mare şi caldă. Ar trebui să spun că o mulţime de lume se ocupă de mine, dar nu este adevărat. Poate oamenii există, dar mă ating şi îmi vorbesc atât de delicat, încât vor mai trece luni de zile până voi învăţa să le deosebesc mâinile şi cuvintele de mângâierea şi tăcerea caldă a luminii. Îmi este dor de voi. Sper să veniti cât mai repede la mine. Şi, dacă veniţi, să luaţi şi lumina înapoi, odată cu mine. Să o luaţi acasă. Pentru că în "ghetoul morţii" Romaneştilor, viaţa este o crăiasă a troienelor de gheaţă .

Când am plecat din locuinţa caldă, pentru că aşa spunea Dreptatea, eram în burta mamei. Am auzit cum plânge, cu mobila în stradă, 3 nopţi, pe afară. Aş fi vrut să îi spun că nu îmi este teamă de ger. Dar mama plângea înainte. Iar cuvintele mele i se loveau de pântec. Am fost foarte cuminte şi la naştere, şi patru luni în care sărbătoream în fiecare zi sânul mamei Afară îmi era frig şi foame. Dacă nu am regretat viaţa din fiinţa mamei, este pentru că vă vedeam, doi oameni de zăpadă, cum îmi înveliţi privirea cu ochii de cărbune.

Nu ştiu de ce plângeti. Nu ştiu de ce mama mă înfăşura în umbre, şi, când nu a mai găsit nici o umbră caldă, picura pe faţa mea îngheţată o ploaie plăpândă. Nu ştiu de ce oamenii în alb care s-au aplecat peste frigul meu, care nu mai respira, au spus: "nu mai este nimic de făcut. A degerat. Este moartă.". Nu ştiu de ce am închis ochii când am auzit-o pe mama: " a murit ca o puişoară de găină îngheţată.". Parcă am ştiut eu ceva de când mi-aţi dat viaţă? Când am deschis ochii iar, lumina era caldă. Era atât de bine, cum era, mămică dragă, doar în tine. Şi nici în tine nu era atâta lumină. În tine se amestecau toate culorile, şi, din când în când, muşcam norii care îmi dădeau hrană. Aici nu îmi este niciodată frig. Niciodată foame.

Îţi multumesc că am ajuns aici. Le mulţumesc oamenilor. Oamenilor minunaţi din această ţară. Din lumea întreagă. Oamenilor pe care nu i-am cunoscut vreodată. Sper să vină şi ei aici, să ne jucăm cu lumina, o tabără întreagă.

Aş vrea să le dăruiesc ceva, dar, la 4 luni, nu am agonisit nimic. Şi totuşi, tu, măicuţa mea dragă, când m-ai aşezat, rece, în pătuţul îngheţat, mi-ai agăţat de gât o cruciuliţă fermecată, şi mi-ai spus: "ia-o, puiuţul mamei! Să îţi fie veşnicia uşoară!". Uite cruciuliţa, mamă dragă, ţi-o întind. Dăruieşte-o oamenilor. Nu se pot încălzi cu ea, este adevărat. Dar măcar inima, când bate pentru copilul lor, va bate într-o cruce care s-a odihnit şi ea, odată cu inima mea, care a încălzit-o, pe cât a încetat să bată, cu recunoştinţa ei caldă...

Jianu Liviu-Florian