Sărut mâna, Maică!
Am venit de la serviciu şi mi-am pregătit ceva de mâncare şi m-am aşezat în faţa calculatorului, deschizând site-ul dumneavoastră. Îmi place să citesc răspunsurile pe care le daţi celorlalţi. Şi tocmai când eseurile celor care v-au scriu mi se păreau nişte "eseuri literare" greu de urmărit şi îmi puneam problema: "Doamne, eu niciodată nu am simţit precum oamenii ăştia, dar să mai şi scriu astfel despre aceste trăiri!", tocmai atunci, vă spuneam, când eram gata să renunţ la a mai citi pentru că parcă nu înţelegeam, am întâlnit ultima întrebare postată, a lui Nicu, despre imaginaţie. Şi am văzut în acest lucru mila Lui Dumnezeu pentru mine şi dragostea Lui. Deşi adeseori mă simt de parcă aş avea în suflet, în inimă chiar, o rană sângerândă, pentru că nu înţeleg Iubirea Lui Dumnezeu. Şi atunci îmi vine să strig precum Sfântul Siluan: "Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi te caut cu lacrimi." sau "însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă", "că mai bună este mila Ta decât viaţa; buzele mele Te vor lăuda", "ca de seu şi de grăsime să se sature sufletul meu şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea." Atât de mult îmi plac aceste cuvinte şi cu toate acestea adeseori parcă Îl caut pe Dumnezeu şi nu Îl văd. Şi zic în sinea mea: „Doamne, Tu eşti înlăuntrul meu şi eu nu te văd; iar alteori îmi place să îmi simt faţa atinsă de vânt, de ploaie (precum o soră care a scris mai înainte), să ascult foşnetul copacilor sau să mă uit în ochii copiilor, poate aşa Îl voi găsi pe Dumnezeu. Şi Îl găsesc, nu zic nu, dar nu aşa încât sufletul meu să se sature de seu şi de grăsime. Nu aşa încât sufletul meu să se întoarcă în chilia inimii şi să nu mai vrea să iasă de acolo. Asta înseamnă că ar trebui să Îl caut în mine, dar nu ştiu cum. Nu ştiu cum exact să fac asta. Prin rugăciune, dar rugăciunea... aici să ştiţi că m-am oprit şi am oftat. Nu am ştiut cum altfel să completez acele puncte lăsate în suspensie.
Şi eu ca şi Nicu am probleme cu imaginaţia şi tot spre slavă deşartă. Îmi aduc aminte că încă copil de grădiniţă fiind îmi plăcea să am prieteni imaginari, şi acest soi de imaginaţie l-am cultivat şi mai târziu. Acum îmi este foarte greu. Când mă gândesc la mintea mea robită de imaginaţie îmi vine să zic că este ca un paznic beţiv căruia, dacă îi dai puţin vin lasă hoţii să intre în casă; sau ca o desfrânată care îşi înşeală mereu iubitul, deşi îl iubeşte pe acesta şi o doare după ce îşi dă seama; sau un copil prost şi neastâmpărat care aleargă pe maidane şi se întoarce de acolo murdar şi zgâriat şi ca vai de el. Şi plânge... şi deşi zice că nu mai face totuşi o ia de capăt.
Voiam să vă scriu doar câteva cuvinte şi iată v-am scris aproape un eseu ca acelea despre care am gândit că sunt "pretenţioase" şi pline de cuvinte prea mari. Iertaţi-mă. Poate că nici nu este foarte multă coerenţă în ceea ce v-am scris, dar nu aş vrea să corectez textul pentru că ar fi ca şi cum m-aş cosmetiza, şi nu vreau să fac asta.
Mai am o rană mare care mă doare, dar mă doare cu o oarecare dulceaţă de nădejde. Vreau să mă călugăresc şi i-am împărtăşit lucrul acesta Părintelui meu. Cu umilinţă cer rugăciunile Sfinţiei Voastre, deşi nu sunt vrednică de pomenit, dar vă rog, pomeniţi aşa când vă aduceţi aminte. Şi mi-ar plăcea să vă întâlnesc, dacă vrea Dumnezeu! Tânjesc după călugărie, dar nu doar după faptul de a ajunge într-o mănăstire şi de a intra într-o obşte, ci de a înţelege ce înseamnă să faci din tine mănăstire şi din inima ta chilie, altar al Lui Hristos. Sună poate "pretenţios" cum am mai zis, dar chiar astăzi pe drum spre serviciu mă gândeam, mâhnindu-mă din pricina imaginaţiei, că „Doamne, aşa aş vrea ca din inimă să faci chilie în care să mă închid şi să mă închin Ţie, altar care pururea să ardă. Greu! Închei aici. Poate o să îmi recomandaţi seminarul şi vă mulţumesc. Dar îmi cer cu umilinţă iertare, rugându-vă să nu vă supăraţi pe mine. Am încercat o dată şi nu am reuşit să răspund la temele propuse şi atunci am renunţat. Şi dacă nu vă supăr m-aş bucura să mă mai primiţi aşa cu câte o întrebare sau cu câte un gând. Iertaţi-mă, Maică şi rugaţi-L pe Bunul Dumnezeu pentru mine.
Las la aprecierea Sfinţiei Voastre publicarea anunţului.
Andreea
Draga mea Andreea
Ba, o să-ţi cer să faci seminarul, o dată şi încă o dată!
Şi dacă nu-l vei face nu mă voi supăra, dar ori de câte ori o să mă întrebi cum să-L afli pe Domnul în tine, o să te rog asta, pentru că nu poţi ajunge la El decât străbătând, împreună cu El, "vămile văzduhului" inimii tale care a adunat în ea multe, poate prea multe... Şi numai iertarea ca lucrare divină şi umană, a Lui şi a ta, face curat!
Cât despre imaginaţie, Andreea mea, omul fuge în imaginar ori de câte ori realitatea e prea dureroasă pentru a fi acceptată... Când devenim dependenţi de scenariile pe care le face aproape orice copil, şi după ce ieşim din prima adolescenţă, e un semn că realitatea pe care o negăm a devenit un adevărat iad lăuntric în care, vrăjmaşii se cuibăresc în rănile noastre sufleteşti neîngrijite... De acolo toate reacţiile şi comportamentele noastre pe care le urâm şi de care suntem chiar foarte uimiţi pentru că nu se potrivesc deloc cu imaginea pe care o avem despre noi... Acum, dacă tu vrei să-L întâlneşti pe Domnul, va trebui să-ţi cobori mintea şi s-o ţii cât va fi de trebuinţă în iadul vieţii tale "uitate" ca să faci împreună cu Domnul lucrarea iertării şi vindecării, pentru ca El să te ia cu Sine în Raiul după care tânjeşti. Altă cale de acces, decât acest iad din noi, nu există, copil drag! Toată arta e să facem din acest iad un loc de trecere şi nu unul de şedere! Dacă vom nega existenţa iadului din noi, sau vom fugi de el prin surogate reale sau imaginare, vom rămâne robiţi lui şi la ieşirea din această viaţă ne va fi tare, tare greu... Atunci, trecerea acestor "vămi" va fi mult mai dificilă, şi vom fi şi mai singuri...
Curaj, Andreea! Domnul ne iubeşte şi Sfânta lui Biserică e o mamă iubitoare şi răbdătoare! Ea are puterea să ne curăţe de toată întinarea prin lucrarea Duhului Sfânt şi să ne umple de Bucuria Sfântă de care avem atâta nevoie.
Cu dragoste şi încredere,
M. Siluana