Măicuţă Siluana,
Ca de obicei miercuri, am reuşit să fac din nou sesiunea 7. Şi, de data asta am zis că este cazul să abordez scena cu bătaia în care soţul mi-a spart timpanul, una din scenele greu de înghiţit pentru mine, mai ales din cauza faptului că s-a petrecut în faţa soacrei mele. A fost, de fapt, un mod din partea soţului de ași arăta supunerea faţă de ea. Şi, cum bănuiţi, la începutul exerciţiului a fost foarte greu de "vizualizat" cu calm scena, dar rugându-mă cu străduinţă pentru binecuvântarea lor şi a tot ce s-a întâmplat atunci, am simţit la un moment dat relaxare, iar pe ei nu i-am mai văzut cu fetele lor batjocoritoare de atunci şi rele, ci am văzut doi oameni necăjiţi şi slabi, care au nevoie de ajutor. Chiar am simţit atunci că trebuie sincer să mă rog pentru ei, şi nu-mi venea să mă opresc din rugăciune. Sper numai să pot rămâne cu senzaţia asta, pentru că este într-adevăr plăcut sentimentul de eliberare de încrâncenare. De fapt, toată săptămâna asta am încercat să practic acest exerciţiu de binecuvântare şi mi s-a părut la un moment dat că o văd pe soacra mea cumva în argintiu, în minte bineînţeles, cu o faţă frumoasă şi calmă. Am să continui seminarul cu ambiţia pe care aţi văzut că o am şi sigur că o să vină o zi în care dacă am să mă uit de unde am plecat şi unde am ajuns, n-o să-mi vină să cred ce s-a întâmplat în timp, pentru că, până acum tot ce făceam era să mă enervez şi să mă consum, crescând mereu starea enervării, învârtindu-mă într-un fel de cerc al neputinţei de a face altceva decât să mă enervez şi să mă distrug. Deocamdată încerc să nu mă uit în urmă decât sub formă de" exerciţiu al iertării", şi o dată cu asta mă lupt tot timpul pentru eliberarea de gândurile care mă copleşesc şi mă agită...

Cu multă dragoste şi respect,

S., care vă este recunoscătoare