Hristos a înviat!
La sesiunea asta (șapte) îmi vine să nu scriu, să nu gândesc nimic, ci să rămân mută de uimire până la capăt...
Într-adevăr, e surprinzătoare - o nouă revelație!
Că sunt liberă să aleg viața sau moartea, că asta nu e indiferență, ci iubire din partea lui Dumnezeu - e în regulă, mai auzisem, experimentasem (și în starea de păcat grosolan simțisem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, delicatețea Lui copleșitoare)... că toți suntem liberi și că Dumnezeu ne așteaptă pe toți, iarăși e o idee pe care am aflat-o demult.
Dar că celălalt a fost liber să îmi facă și rău, că Dumnezeu a îngăduit asta pentru că mi-a fost de folos, că l-a iubit și respectat în momentele acelea - asta e o chestie năucitoare. Și ascultam undeva că Dumnezeu pătimea atunci împreună cu mine - alt lucru năucitor. Când eu mă simțeam strivită, murdărită, urâtă de moarte, Dumnezeu mă iubea și pe mine și pe ei, pătimea și cu mine, pătimea și cu ei, căci și ei se chinuiau.
Ce minunat, Maică, să avem un Dumnezeu care ne iubește atât de mult încât ne respectă și libertatea pe care vrem să o folosim rău! Și doar rău o folosim, de vreme ce în tot ceasul greșim... Dar că, în același timp, nu e părtaș la păcatul nostru, deși e cu noi! Că ne trezește delicat, dar ne lasă și liberi... Asta e o taină pe care aș vrea să o învăț și eu în relația cu ceilalți... Plus ce citisem odată, că El se mânie fără patimă! Am o vagă bănuială cum ar fi asta, dar încă nu am trăit vreo umbră măcar din acestea...
Și iarăși mândria... Nu m-am gândit niciodată la mândria Sfântului Apostol Petru, n-am văzut în acel ”eu niciodată nu...” al lui mândrie...
Toată copilăria și adolescența mea au fost un strigăt înverșunat „eu niciodată nu voi...”. Și „dacă asta înseamnă căsătoria, dacă asa e să fii mamă, eu nu mă căsătoresc și nu fac copii niciodată!” sau „Eu niciodată n-o să fac asta copiilor mei!” Într-a 12-a, când ne scriam speranțele în albumul clasei, am notat cu sârg: „sper să nu fac niciodată lucruri de care să îmi fie rușine”. Și... ho-ho, făcusem și în copilărie lucruri de să-ți stea mintea în loc, dar se pare că le uitasem, și am făcut și după majorat. M-am gândit de multe ori că pentru mândria mea am picat în toate cele și pentru cât de tare am judecat-o și am urât-o pe mama până am plecat de acasă la facultate. Sigur că sunt responsabilă pentru căderi, dar cred că au fost și părăsiri pedagogice ca să văd cât de „bună” și de „diferită” sunt.
Uneori sunt recunoscătoare pentru căderile mele care mă ajută să înțeleg mai ușor neputințele oamenilor în fața păcatului (sigur, exagerez cu scuzele, semn că înțelegerea mea tot codependentă e). Și că am motive să nu mai cred că sunt așa grozavă.
Mi-e ciudă că uit că „eu niciodată nu voi...” e foarte periculos, că deși am atâtea exemple, tot nu mi-e clar că „eu oricând pot să...” și că sunt în stare de orice. Chiar mi-e frică de mine când aud unele lucruri pe care le face cineva...
În concluzie, lupt să mă întorc la post (că în nici două săptămâni am cam risipit ce adunasem), să îmi amintesc că în lupta asta nu există pauze, nici întoarceri, să accept libertatea celorlalți și să binecuvântez. Și mă rog să fiu smerită și să mă fac și eu „om de treaba”, dar pentru Domnul, nu pentru mine.
Pomeniți-ne și pe noi...
Du
Fetița mea iubită,
Ce trăiești, ce ai trăit tu în timpul acestei sesiuni e o revelație! Să nu te superi pe tine dacă o vei mai uita și te vei întoarce la „apucăturile” cele vechi. Să ai răbdare, dar să fii harnică și onestă cu tine ca și până acum. Să recitești deseori, o vreme, această sesiune și să te oglindești în înțelesurile ei fără să te judeci! Să te vezi! Numai în lumina harului te vezi fără să te judeci! Atunci și acolo vei simți durerea inimii, străpungerea ei. Vezi cât de învârtoșată este inima omului când strigă: „niciodată nu voi face asemenea fapte...” și câtă durere trăim când avem, primim revelația că și noi facem și că suntem capabili de orice! În această durere se naște și crește omul nou conștient din noi. El e născut, e viu prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar e ca paralizat. Nu poate face nimic pentru că a învățat să judece, să acuze și să se scuze în loc să ceară milă și putere de la Domnul Care ne spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!”
Copila mea iubită, acum învățăm să iertăm înțelegând că neputința celor care ne-au rănit a fost la fel de mare, de fapt e aceeași cu neputința noastră de a face binele pe care îl dorim.
Acum învățăm că „dacă am fi fost noi în locul lor” am fi făcut la fel dacă trăiam fără Dumnezeu Viu în noi și în faptele nostre.
Acum învățăm să nu mai credem că suntem vinovați pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!
Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă asupra celor mai nevinovați din jurul nostru, adicții, negare...
Fiind atenți și onești cu noi vom simți rușinea și durerea și le vom primi, le vom trăi și vom cunoaște ceea ce numesc Părinții străpungerea inimii. Și pe acolo vom intra în Bucuria Domnului, în bucuria pe care nimeni și nimic nu o va mai lua de la noi. Și vom trăi în ea pentru că orice am face rău vom ști și vom mărturisi că am făcut pentru că am uitat că nu suntem doar neputincioși, ci și iubiți fără de măsură de Cel Ce toate le poate și degrabă vom alerga la mila Lui!
Fii binecuvântată, Copila mea iubită!
Maica Siluana