Bună, Maică!
Citeam un sfat cerut de cineva cum să se apropie mai mult de Dumnezeu petrecând timp cu El, vorbindu-I şi împlinindu-I poruncile etc.

Mărturisesc că eu nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu în felul acela! Nu pot să înţeleg ce înseamnă asta şi cum reuşesc asta cei care zic că Îl iubesc? Cum poţi iubi o idee, un principiu? Omul e făcut să iubească ceea ce este la fel cu el, [un alt om], ca de altfel tot regnul animal. Deşi iubirea, ca şi ura sunt cuvinte care exprimă sentimente foarte puternice, de cele mai multe ori suntem căldicei, undeva între... în sensul ăsta cred că am fost binecuvântat să simt că iubesc şi că sunt iubit doar de două ori până acum [şi cred că sunt slabe şanse să trăiesc o a treia oară, odată cu trecerea anilor]. Dar iubirea aceea şi cealaltă, deşi de o destul de scurtă durată, m-a marcat pentru restul vieţii. N-am simţit aşa ceva nici pe departe mergând cu gândul la Dumnezeu, deşi gândul ăsta mi-a fost credincios şi statornic de-a lungul anilor, la bine şi la rău. Sunt bucuros că nu am ajuns să simt şi reversul - ura.

Probabil cuvântul "iubire" nu e cel mai adecvat în cazul acesta. Trebuie să fie altceva...

Omul simplu "sărac cu duhul", cu minte simplă şi simţire directă şi simplă porneşte de la frica de Dumnezeu ca să ajungă la aşa zisa iubire de El, care până la urmă este tot frică artificial impusă de oameni - (că dacă nu-L iubeşti, ai încurcat-o!).

Omul zilei de azi nu mai e aşa de simplu, dimpotrivă, dar "ferice" de cel în stare să-şi păstreze simplitatea duhului şi a vieţii!

Pe de altă parte nu poţi să nu te întrebi: are Dumnezeu cel exterior nevoie de iubirea asta declarată mai mult sau mai puţin cu glas tare? Sau ce nevoie are să-I împlinesc poruncile?

Eu sunt cel în nevoie şi mă sprijin pe El ca să învăţ să trăiesc şi să mă bucur de viaţa care mi s-a dat şi de libertatea de a decide cum să trăiesc!

Continuăm să folosim limbajul tradiţional vechi de sute de ani şi asta produce confuzii în înţelegerea omului de astăzi şi de aceea avem nevoie de oameni ca dumneavoastră să ne lumineze.

Revenind la mine - eu mă iubesc [hai să zicem că mai degrabă mă tolerez] pe mine însumi şi simt adânc respect pentru Dumnezeul care se manifestă prin mine, prin semenii mei şi prin tot ce ne înconjoară. Cam atât cred; poate că nu "respect" e cel mai potrivit termen pentru a descrie ce simt la gândul de Dumnezeu; cred că e ceva între respect, teamă percepută la imensitatea şi incomprehensibilitatea ideii de Dumnezeu, dorinţă de a plăcea pentru a fi favorizat, ocrotit şi cumva ferit de suferinţă, un sentiment de sacru dincolo de puterea mea de înţelegere, şi încă altele de nerostit, care, toate la un loc voiesc şi nu voiesc, o mare mândrie într-o mare mizerie. Iată starea mea aşa cum a făcut-o păcatul [un citat aproximativ, care îmi place mult, din "comentarii", în traducerea românească a cărţii lui Thomas a Kempis - Imitatio Cristi]; gândul la ideea de Dumnezeu îmi dă chiar o senzaţie fizică de energie electrică care se plimbă pe corpul meu.

Dumnezeul meu e mai mult interior; devine exterior doar când sunt la necaz şi la frica de viitorul nenăscut încă sau când cad în păcatul nostalgiei pentru trecutul mort. În prezenţa Lui [altă piedică în limbaj - căci nu e nici el şi nici ea] nu pot decât să tac; pot să vorbesc cu Iisus în ipostasul unui frate al meu, în imaginaţia mea, dar nu cu El.

Mulţumesc pentru bunătatea de a-mi da din timpul şi înţelepciunea dumneavoastră.

d