Constat că sunt exact în starea în care eram și la început!

Versiune tiparTrimite unui prieten

Am ajuns, iată, la sfârșitul acestui Seminar, la ultimele două sesiuni și constat că sunt exact în starea în care eram și la începutul lui: nu-L pot ierta pe Dumnezeu; nu pe cei din familie, pe care-i acuzam în răspunsul de la sesiunea a șasea, pentru că oameni suntem, adică supuși greșelii, toți greșim, mai mult sau mai puțin, înțeleg și accept asta, ci pe Dumnezeu Care îngăduie atâta suferință și nedreptate, deși, se spune că El este Iubirea Absolută.
Sentimentele pe care le am acum, citind materialele de la sesiunea a șaptea, sunt de furie, revoltă, disperare, neîncredere. „Să răbdăm, să iertăm” etc. Sigur! Ce alternative avem? Oricum, nu putem schimba nimic, e mai sănătoasă blazarea decât revolta, în acest caz.
Nu văd la ce e bună suferința, deși, am suferit o viață întreagă; văd doar că mă afund tot mai mult în adâncul ei, fără a-i da de capăt. După 46 de ani, tot nu reușesc să văd sensul acestui chin, care se amplifică. Sunt eu atât de opacă, de limitată, de bătută-n cap? De acord; dar, unde este ajutorul Bunului Dumnezeu? Care este binele pe care, se spune, vrea să mi-L facă? Și când? În lumea cealaltă? A venit cineva de acolo să ne spună că suferința noastră de aici are vreun sens, că vom fi răsplătiți pentru cele îndurate aici? Poate că toată povestea asta cu lumea de apoi nu reprezintă decât naivități compensatorii pentru cei incapabili să schimbe ceva, aici.
Poate că, într-un final, rănile se vor cicatriza, dar eu, ca potențial fizic, rămân aceeași, nu mă voi transfigura și nici trecutul nu se mai întoarce, ceea ce n-am putut trăi, din voia unora sau a altora, va fi pierdut pentru vecie, voi continua să fiu tratată la fel de cei din jur, și atunci: LA CE MI-A FOLOSIT ACEASTĂ VIAȚĂ? Să sufăr mereu? În primii cincizeci de ani cu furie, revoltă, disperare și, în ultimii cincizeci și ...n de ani, cu resemnare și apatie, în cel mai bun caz? Acesta să fie rostul primei noastre vieți, cea terestră? Că, oricum, cea de-a doua rămâne sub semnul întrebării, pentru mine, cel puțin.
Sunt, poate, prea pesimistă, dar așa văd eu situația acum.
Poate, în viitor, Dumnezeu, Care ne-a creat din iubire, cum ni se spune la biserică, se va îndura și de mine și-mi voi găsi pacea sufletească și credința autentică.
Sper să am bucuria de a vă da o astfel de știre. Oricum, vă mulțumesc și Dumnezeu să vă binecuvânteze, Maică!
Vă sărut mâna, cu respect.
Dori

Mesajele tale mă dor mult și dacă nu aș ști cum lucrează Domnul cu cei ce-L caută aș fi deznădăjduită. Dar nu mai pot primi deznădejdea de când am aflat de la Sfântul meu Siluan că Domnul ne cere să nu deznădăjduim, oricât de cumplit ar fi iadul în care este mintea noastră.
Vezi, Om drag, tu ții mintea în iad dar te „îndulcești” cu deznădejde și ură! Nu renunți la gândurile, concepțiile și părerile tale despre Dumnezeu și fericire. Iată iadul tău! Ți se pare că nu mai ai ce să faci cu o eventuală bucurie de a fi, de vreme ce nu ai avut parte de împlinirea acelor dorințe care ți-ar fi adus ceea ce consideri tu, sau lumea ta, fericire. O, om drag! Dacă ai putea să mă crezi că nu acolo e fericirea! Că sunt atâția oameni frumoși, „realizați”, cu o copilărie și viață fără traume și probleme, dar care sunt profund nefericiți sau morți sufletește, sau nesimțitori față de sensul acestei vieți... Deci profund nefericiți...
Te rog, Omule, leapădă tot ce crezi despre Dumnezeu și viață, asta e „averea” ta de acum, și cere de la Domnul prezența și lumina Lui. În această lumină vei vedea și trăi ce nici nu poate bănui mintea ta înrobită de gândurile pe care le tot macini.
Dacă ai putea să faci jertfa laudei cerută în sesiunea a șaptea!
Dacă ai putea să faci jertfa iertării și binecuvântării din sesiunea a opta!
Să faci așa ca pe o jertfă și să aștepți răspunsul lui Dumnezeu fără să construiești scenarii despre cum și ce va fi. Aceste scenarii sunt o piedică reală și de netrecut pentru lucrarea lui Dumnezeu cu omul. De aceea Domnul ne cere credință – încredere în El și lepădare de noi. „Credința” noastră e o construcție a imaginarului nostru „necesară” pentru a supraviețui traumelor vieții autonome, lipsite de harul și lucrarea lui Dumnezeu așa cum o oferă El omului.
Da, ai pierdut o vreme lungă din viața ta, fără bucurie! Dar și cinci minute de bucurie sfântă îți vor fi de ajuns ca să înțelegi care e Darul lui Dumnezeu pentru om și că acest Dar nu depinde de „soarta” pamântească a omului, dar poate fi trăit încă de aici, în aceste condiții, mai mult, aceste condiții se schimbă când noi intrăm în bucuria asta a Lui! În această înțelegere și acceptare a harului îți vei retrăi toate în altă lumină și întreaga ta viață va fi răscumpărată, efectiv, de sub puterea blestemului legii cauzalității...
Îndrăznește! Te rog! Smerește-te puțin și leapădă orice gând și fă ce te învață Domnul!
Om drag, om drag! Crezi că aș putea să strig la voi să căutați bucuria dacă ar fi doar o iluzie?
Cu multă dragoste și nădejde,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar