Maică, sărut mâna!
Vreau să-i mulțumesc pe această cale lui Călin pentru cele două palme administrate Jucătorului și să vă adresez și dumneavoastră o întrebare: Cum?
Ce anume „cum”? Păi... totul.
Spuneam într-un mesaj precedent că „Nu știu cine sunt și de ce m-am născut. N-am niciun țel, nicio aspirație”. Știți, aș cam vrea să știu cine sunt și de ce m-am născut, aș cam vrea să-mi folosesc talanții în atingerea vreunui țel. Adică, mă gândesc eu, dacă pot sta ore bune fără să dorm jucându-mă un joc, făcând un „long night” (cunoscătorii știu), n-aș putea converti această forță înspre ceva pozitiv? Dacă mă încăpățânez ca un nebun să demonstrez unui arogant că sunt mai bun ca el la Fifa (un joc ce simulează meciurile de fotbal), (chiar dacă îmi iau bătaie meci după meci, după meci, ți-oi învăța io sistemul de joc odată și-odată și-atunci ți-o iei tu!), n-aș putea folosi această nebună determinare în lupta cu ăl Rău? Puterile acestea cu ajutorul cărora fac păcate, n-aș putea să le folosesc în fapte bune? Dacă da, atunci cum? (Dacă nu, de ce?)
Bun, hai să zicem că născut fiind, trebuie să lupt pentru mântuire. Iarăși, cum? Mă fac călugăr (revin asupra acestui lucru), mă fac curier, doctor, mă fac inginer, mă fac cioban?
Maică, îi invidiez enorm pe oamenii care au vocație către ceva, care au știut ce vor să se facă când o să ajungă mari. Io am învățat la un liceu de profil economic și am făcut alegerea, naturală, logică de a urma o facultate de profil economic, dar nu pentru că aș fi avut eu înclinații de economist. Dacă „știam ce vreau de la viață” poate mă duceam și eu la școala de sculptură în bobul de orez și nimeni și nimic nu mă împiedica să mă duc la acea facultate, da' așa, neștiind nica, mergi Mărine unde-o bate vantu'. (Că tot nu contează, aș mai adăuga). Acum mă văd în situația stupidă de a nu termina facultatea. Deși colegi de-ai mei sunt încrezători că aș putea-o termina cu toate cele patru (momentan) restanțe, io mă simt complet înfricoșat și cred că va veni vremea cât de curând când o să mă scol în sudori noaptea, pentru că, Maică, tre' să recunosc, mi-e o frică... De ce mi-e frică? Hmm, mi-e frică să dau socoteală în fața părinților mei (Ce-ai făcut mă, nătăraule? Păi de ce te-am trimis noi la București, mă? Zi, mă! Și desigur va urma eterna, profund existențiala întrebare: „DE CE?”, și io atunci ce-o să le zic? Păi să vedeți... că... am pierdut vremea în fața calculatorului... șiii... ) Maică, n-o să am curajul și mă cam străbat două gânduri de la o vreme, ambele ba lașe, ba stupide.
1.Să mă sinucid. O opțiune care nu reușește să mă convingă pentru că mi-e cam frică de moarte, nu-mi place durerea și încă mai sper în îndreptarea mea, în aflarea lui Dumnezeu, însă gândul ăsta tot bate la poartă.
2.Dacă, Doamne ferește, nu termin facultatea anul acesta, mă gândesc să nu mă mai întorc acasă. (Tot mi-a zis mătușa-mea că n-au nevoie de golani la casa lor) Unde-o să mă duc și ce-o să fac, habar n-am, da sigur n-am chef să mai aud iar și iar și iar că nu-i nimic de capul meu, că n-am făcut nimic cu viața mea...
Să zicem că oi termina facultatea cum oi termina-o, ce fac pentru restul vieții? O să mă fac contabil? Să ce? Să stau o viață cu curu (dacă veți considera că deranjează termenul puteți să-l înlocuiți cu orice sinonim veți dori, io vorba nu mi-o retrag) pe un scaun în fața unui calculator? Să zicem că odată mă răsucesc și mă pun pe studiu intens și până la vreo 30 de ani mă fac un auditor financiar. Ei și? Ce-o să fac atunci? O să stau să lucrez 11, 12 ore pe zi într-o multinațională (ce mit!!) ca să ce? Să am un salariu care să-mi asigure un trai „decent”, să am prestigiu social, să fiu în lumea bună, să ce? Să fie părinții mei mândri de mine, să zică lumea admirativ uite ce-a ajuns ăla a lu' cutare, ce mașină și-a tras, ce casă are? Și timp pentru mine să-mi dau seama cine sunt, de ce m-am născut mai am dacă io mă strofoc să umblu după cai verzi pe pereți, după realizare profesională/financiară? Poate c-o să mor de foame, cum ar spune, cu cele mai bune intenții desigur, mătușa-mea! Ei, și?

M-am gândit odată să mă fac cioban. Mă fac ucenic la un baci bătrân care să mă învețe tainele oieritului, ale pădurii, ale naturii. Și să stau să admir natura, seara la foc să cânt din fluier (ce altceva decât „Miorița”). Sună idilic, sună copilăresc? Da, așa e, ce pot să zic. Încerc să mă găsesc cumva, că de regăsit n-am cum, că n-am fost niciodată al meu. Eu copilăria mi-am petrecut-o în natură. Am avut bunici într-o zonă de munte și-mi amintesc cu bucurie de cazemate în zăpadă, de munți și dealuri, de păduri, de mersul la lemne sau după bureți, sau după brusturi, de pârâiașe cu apă limpede, de căprioare și de multe altele. Ce să fac acuma? Să mă proptesc cu fundul într-un scaun, să mă afund în hârțoage doar ca să trăiesc comod? Da ceruuul, pot să stau și eu măcar o dată sau de două ori pe săptămână întins pe spate să văd cerul, norii cum trec? Stăteam și mă gândeam în sinea mea în timp ce mă duceam la muncă la cât de mult a complicat omul existența de-a lungul vremii când el n-are nevoie decât de un loc unde să nu-l plouă și să nu degere de frig, niște țoale și mâncare cât să nu moară de foame. Câte griji s-au abătut pe sărmanu om modern! Să stai la niște cozi kilometrice ca o vită să obții o ștampilă și o semnătură pe o hârtie cu teamă că dacă n-o aduci la timp plătești niște amenzi de urli, să umbli de colo-colo ca un titirez, să mănânci la repezeală pe drum („fast food”), să n-ai timp să-ți înghiți dumicații, toate astea de ce? Să uiți că ești om și că poate e mai mult în viața asta decât o asemenea alergătură? Sigur, asta e condiția servitorului de serviciu, tu trebuie să lupți să ajungi printre cei de sus, să ajungi patron ca să nu „te frece alții ca de gâlci”. Ei, poate că mie mi se pare o demență o astfel de viață. Și totuși, trebuie să faci ceva care să-ți asigure și locuința, și hainele și mâncarea. Un om cu adevărat liber mi se pare cel care trăiește din ce produce pe pământul lui.

O altă necunoscută esențială din ecuația vieții mele este golul din sufletul meu care poate fi umplut fie cu ore nesfârșite petrecute în fața calculatorului (sau oricare alt drog), fie cu ceva mai substanțial, cum ar fi apa vie. Cică în Betleemul Iudeii s-a născut un Copilaș Care mai târziu a început să le zică oamenilor Eu sunt Calea, Adevărul și Viața sau Eu sunt Păstorul cel Bun și ca să-Și întărească spusele, S-a lăsat răstignit iar apoi a înviat. Au fost mulți nebuni de-a lungul vremii care au plecat prin păduri, prin pustietăți din pricina acestui Copilaș. Ce-au avut acești oameni în suflet de s-au dus de nebuni prin scorburi și văgăuni și peșteri? Eu ce-am? Eu nu pot fi și eu ca ei? Poate lua naștere și în sufletul meu ceva care să miște întreaga ființă spre sacrificiu de sine? Sfântul Antonie cel Mare n-a fost și el un copil ca toți copii, n-a jucat și el țurca pe maidan, ca să zic asa? Mai târziu ce l-a mișcat de-a lăsat toate și n-a mai știut de nimeni decât de Hristos și a înfruntat bătăi din partea demonilor? Bun, hai să zicem că Sfântul Antonie a avut părinți sfinți la rândul său, că a avut gene bune, dar au fost și sfinți care mai întâi au fost păcătoși, Sfânta Maria Egipteanca de exemplu. De ce a părăsit Sfânta Maria la 12 ani „dragostea părinților ei”? Ce-a căutat? Ce dor mistuitor a îndemnat o copilă de 12 ani să plece de-acasă? Altă întrebare: când a aflat că acei bărbați se îmbarcau pe corabie să meargă la Ierusalim la înălțarea Sfintei Cruci de ce s-a dus, dom'le, cu ei? A vrut să desfrâneze în mod special cu aceia? Nu mai erau bărbați în localitatea în care viețuia, se culcase cu toți și se plictisise de ei? Eu cred că nu. Atunci o altă întrebare care se ridică: de ce a vrut o desfrânată care considera că „aceea este și viața ca totdeauna să întineze firea ei cea slabă” să ajungă la Ierusalim? Sfânta Maria zice: „Pentru că-mi voi da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânșii”. Dânsa mărturisește că a vrut în mod special să desfrâneze cu acei bărbați. Bun, să zicem că e așa, atunci ce-a cătat în biserică? Ce voia să vadă în biserică, în Ierusalim fiind? Repet, o desfrânată care avea drept filosofie de viață împlinirea poftelor trupului.

Ceea ce vreau să întreb este, cum să fac să ajung și eu la o asemenea pocăință? Vreau și eu să gust din Dumnezeu și să văd că bun este, dar vreau așa bucăți mari, hălci. Și mă gândesc unde să-L caut pe acest Dumnezeu, să-L găsesc mai repede. Răspunsul vine în mintea mea: la o mănăstire. Tot așa ca la ciobănie, mă fac ucenic la un avva bătrân și acesta o să mă învețe meșteșugul duhovniciei. Da, da asta e alegere frățioare, nu te joci de-a călugăria!!!
Și mă gândesc așa în sine mea, acum, după ce am citiți Labirintul codependenței, nu cumva încerc să fug de reponsabilități, nu cumva mi-e frică de cineva sau ceva, nu cumva în spatele unei astfel de alegeri ar sta niște complexe, niște frustrări, niște neîmpliniri? Nu cumva îmi fac și despre călugărie o imagine idilică, nu cumva mă îndulcesc cu imagini găsite în cărți despre sfinți cuvioși? Și n-oi fi profund dezamăgit când oi vedea că nici în călugărie nu-s oamenii mai breji, că se mănâncă și acolo unii pe alții, că nu-i chiar așa, ca-n „File din Pateric”?

Și, de fapt, în toate nu stă eterna frică de a eșua? Refrenul blestemat: nu ești bun de nimic, n-ai să faci nimic cu viața ta, nu mă împiedică de fapt să încep orice din pricina fricii de eșec? Nu știu, întreb.

P.S.: Maică, inițial am vrut să postez mesajul pe site, însă unele lucruri poate pot părea prea copilărești chiar stupide, așa că am ales această formă.
Sărut mâna și Doamne ajută!

Jucătorul