Codrul în toamnă târzie
E ca o pedantă damă,
Cu o haină arămie,
Ce apoi vântul o destramă.

Ici și colo printre ramuri
Și deasupra se înalţă,
Câte-un brad sau alte neamuri,
Cu un strai verde  pe viaţă.

Ș-aștern frunze pe pământ
Și se duce frumuseţea,
Iarna cu frig așteptând,
Mai rămâne doar tristeţea.

Codrul freamătă și plânge
Îndurând soartă amară,
El răzbate, nu se frânge
Din toamnă în primăvară.

Cine știe câte ramuri
Își mai plâng a lor podoabă?
Cine vede ale lor lacrimi
Doar privind așa în grabă?

Precum codrul e și omul
Până ninge-n părul său,
Primăvara e ca pomul,
Iarna, cum dă Dumnezeu.

Bătrânul precum copacul,
Iarna într-un freamăt mut,
Nu-i văzut ca în fân acul,
Nici prin viaţă c-a trecut.