Mărturisesc că scriu într-un moment de revoltă. Vă rog să îmi iertați aceasta, căci dincolo de această revoltă, dacă aveți răspunsuri, sunt foarte interesată să le primesc.
Din articolul despre fiul risipitor preluat din ziarul Lumina și pe care l-ați publicat pe site, înțeleg că sunt unul dintre acești fii risipitori. Ceea ce este foarte adevărat, dar nu din considerentele enunțate acolo. Conform articolului fac parte din categoria risipitorului care nu se decide ce viață să urmeze - călugărie sau căsătorie.
Nu este posibil ca cel ce nu a ales, să nu fi ales pentru că nu i s-a dat o astfel de chemare? Suntem toți trimiși pionierește fie în mănăstire, fie la căsătorie? Cel care nu a primit in inima lui un răspuns privitor la chemarea lui de familie sau monahală, săvârșește o greșeală undeva și nu își identifică chemarea? Sau este posibil să ducem și o viață necăsătorită și necălugărită tot în Dumnezeu? În principiu, socoteam că știu răspunsurile la aceste întrebări, dar pentru că am întâlnit acest articol tocmai aici și pentru că prețuiesc gândurile dumneavoastră, aș putea să îmi pun aceste probleme din nou, dacă este nevoie.
Iar dacă nealegerea unuia dintre modurile de viață călugărescă sau de familie este semnul unei risipiri, ce pot face aceia aflați în această situație? Sigur nu să-și calce pe inimă doar de dragul de a fi cumva limpede încadrați social. Atunci unde greșesc cei care se risipesc astfel și cum să se corecteze? În ceea ce privește celelalte aspecte ale unei risipiri, care au fost menționate în articol, sunt perfect de acord cu ele. Este evident însă că se situează pe un cu totul alt palier.
Am în vedere și faptul că e posibil ca autorul articolului să nu fi intenționat o opinie atât de tranșantă, însă consider că poate fi ușor interpretat în felul în care am făcut-o eu.
Doamne ajută și vă rog să mă iertați!
Cu drag,
Tia
Draga mea Tia,
Revolta ta ne arată că ai o problemă pe pe care nu ți-ai asumat-o încă. Dacă e adevărat că știi răspunsurile la întrebările privitoare la alegerea felului de viață creștină, sau cel puțin știi și ți-ai asumat răspunsul tău, nu ai de ce să te revolți. Autorul articolului nu se referea la tine și nici la cei ce nu se risipesc întrebându-se mereu și obsedant: „Ce să fac? Să mă căsătoresc sau să mă călugăresc?”. Acolo și atunci se risipește omul pentru că, trăind afectiv doar îndoiala și certitudinea, își neglijează asumarea vieții de fiecare zi în condiția în care se află.
Dar cine nu merge la mânăstire pentru că nu are chemare, și știe asta, nu-și va mai risipi energia vieții analizându-se, cerând sfat și „filozofând” pe temă, ci se va centra pe asumarea și trăirea ei în conformitate cu Poruncile și voia lui Dumnezeu.
La fel de bine stau și cei care, liberi și deplin conștienți, aleg viața de celibatar și o trăiesc în Hristos, în Biserică fiind bine plăcuți lui Dumnezeu, cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel.
Lucrurile se complică însă în cazul celor care doresc să-și întemeieze o familie și nu reușesc, fie din neputințe sufletești sau trupești (boală, handicap, defecte de caracter etc.), fie pentru că felul de a-și „căuta” un soț sau o soție este pătimaș, fie pentru că nu întâlnesc persoana corespunzătoare. De-abia de aici încolo poate cineva deveni fiu risipitor, în funcție de felul în care trăiește această situație. Dacă o va trăi cu acceptare și rugăciune, bucurându-se de celelalte daruri primite de la Dumnezeu, va crește duhovnicește și în acestă situație, fără a renunța la dorința sănătoasă de a avea o familie, dar având puterea să se lase în voia lui Dumnezeu. Dacă o va trăi cu neliniște, revoltă, invidie, încercări ratate de a face „orice” ca să iasă din impas, va trăi ca fiul risipitor, dar va și putea, ca și el, să-și vină în sine și să se întoarcă în Casa Tatălui său cu bucurie și încredere că sensul vieții sale e mai profund decât crede sau i se impune să creadă.
Important este să conștientizăm că Dumnezeu are un plan cu fiecare om, și acesta se referă la mântuirea lui, la îndumnezeirea lui, la pregătirea pentru viața cea adevărată care ni se oferă spre gustare încă de aici și acum, dacă nu ne despărțim de Viața Care este Hristos Domnul și o trăim așa cum ni se oferă în Biserica Lui.
Nu se risipește cel ce caută mai întâi Împărăția Cerurilor și crede nestrămutat că „restul” se va adăuga vieții sale. Așa trăind, va învăţa să dea Slavă lui Dumnezeu pentru aceste daruri ce ni se adaugă la cel mai mic gest al nostru, la fiecare pas de întoarcere în acel Acasă după care tânjește inima noastră în adâncul ei neștiut, ascuns simțirii noastre bolnave de mizeria morală, aruncată pe plaja inimii, de valurile dorințelor de suprafață ...
Cu dragoste, înțelegere și rugăciune,
Maica Siluana