Maică Siluana, poate că îndrăznesc prea mult, dar citind o întrebare de pe site cu titlul „Tristețea știu că e din cauza păcatelor...”, semnat Izza, mi-am reamintit prin câte frământări și dureri sufletești am trecut eu însămi căutând un răspuns. Simțeam aceleași lucruri ca și acest suflet chinuit. De aceea vreau să-i împărtășesc ceva din puțina mea experiență.
Cum am spus, aveam aceleași tristeți și lacrimi, credeam că Bunul Dumnezeu e scârbit de păcatele mele și nu îmi mai ascultă nici rugăciunile. Credeam că starea de durere și de chin din sufletul meu e datorată „celui rău” care mi-a adus iadul în suflet. Apoi mă simțeam atât de obosită de lupta din sufletul meu și de rușinea de la spovedanie, încât m-am abandonat în mâinile Domnului și L-am rugat să-mi ia acea durere și tristețe continuă din suflet, să-mi dea liniștea. De Sfântul Casian când am participat la slujbă, am plâns aproape continuu. Nu îmi mai păsa ce va zice lumea din jur, nu îmi mai păsa de nimic, plângeam de neputință. Neputința de a-mi găsi liniștea, de a-mi stăpâni reacțiile în fața răutăților, de a lupta cu mine. M-am simțit mai ușurată, parcă ceva îmi ridicase din povară, parcă nu mai simțeam durerea aceea interioară. O întrebare însă îmi stăruia în minte: de ce oare Dumnezeu mă lasă pradă tristeții, nu mi-a iertat păcatele? A trecut o săptămână, mai liniștită după episodul acela, m-am apucat să citesc viața Sfântului Serafim de Sarov. Am citit întâmplarea aceea dureroasă din viața lui când a fost aproape omorât în bătaie de cei trei tâlhari. Am reflectat asupra celor citite și am primit apoi răspuns la întrebarea mea chinuitoare. Am simțit că Dumnezeu mă iubește, L-am simțit atât de aproape ca și cum m-a mângâiat. Și toată tristețea și durerea din mine era medicamentul cel amar dar aducător de sănătate. Tristețea aceea era ca să stărui în rugăciune, ca să-I cer disperată ajutorul, ca să mă abandonez în mâinile Lui și să spun „Facă-se voia Ta, Doamne, căci eu nu mai pot!”. Dacă m-aș fi simțit eu liniștită și iertată în urma spovedaniilor, aș mai fi stăruit în rugăciune, sau potrivit firii m-aș fi lenevit și aș fi ajuns la automulțumire? Dumnezeu știe mai bine firea mea, așa că tot zbuciumul meu a fost ca să mă apropii mai tare de El, și să înțeleg că rugăciunea nu trebuie să fie cea citită mecanic doar ca să simți că îți faci datoria creștinească, ci cea pornită din durerea neputinței tale omenești recunoscută în al doisprezecelea ceas. Mai bine zis, călcarea mândriei în picioare și recunoașterea faptului că singur nu poți face nimic, nici măcar să-ți induci o stare de bine.
Acum reflectez la fiecare lucru pe care voiam să-l cer Domnului, nu noi știm de ce avem nevoie, cred că cea mai potrivită rugăciune este cea care începe cu „facă-se voia TA” (pentru Izza).
Adela