Cad tremurând cu fața la pământ,
știind a mea fărădelege care,
mă ține înrobit în moartea,
ce disperat mă strigă că mă vrea curând.
Az' am uitat să mai trăiesc viața,
ce m-a iubit atât de mult pe mine.
Mă uit în treacăt și văd urme,
ce nu mai pot fi șterse niciodată.
Jinduind mereu spre tot ce nu-i al meu,
uitat-am cât de multe mi-a dat Dumnezeu.
Nu mai pot plânge a mea fărădelege,
căi viața plină de cusur nu mă mai înțelege.
Mă uit spre moarte și-i șoptesc:
- Acuma du-te, căci eu vreau să mai trăiesc!
Neliniștită moartea plecă zicând în sine:
- Ce rău îmi pare că nu pot trăi și eu cu tine!
Timpul se scurge lăsând în urmă celeste vremuri,
și iar îmi spune că mă apropii de sfârșit.
- Mai lasă-mi Doamne vreme pentru ispășit
acele fapte, ce mă duc spre-adânci abisuri!
Iar Domnul îmi spuie blând c-o să aștepte.