„Întrupându-se Cuvântul lui Dumnezeu, s-a luminat făptura
 și printr-Însul a izvorât mulţimea mucenicilor,
care au pătimit până la sânge, făcându-se apărători neputincioșilor”.

(Icosului 1 al Acatistului Sfântului Mare Mucenic Mina)

Noapte sfântă de Ajun. Ceasul ticăie plescăit un timp, care se va scurge, în curând, încet, înspre eternitate. Stau, la ora aceasta târzie din vreme, cu nasul lipit de geam și privesc cum ninsoarea își aruncă peste case cu vioiciune fulgii mari și grei de atâta apă ai desagii sale dezlegate larg la gură. Vântul scârţâie cu putere balamaua plină de rugină a porţii de peste drum de noi. Fumul hoarnelor își mai prelinge și la ora aceasta a nopţii, discret, silueta fragilă înspre Steaua Magilor de la Răsărit. Un câine singuratic așteaptă stingher în Crivăţul dezlănţuit din faţa unei uși neînzorzonate, încă, o bucăţică de os îmbrăcat în ceva carne. Lumini colorate  în fel și chip pâlpâie vesel la aproape fiecare fereastră a străzii căzute în adormire. Multă, multă beteală atârnată în brazii împodobiţi, deja, de la Sfântul Nicolae prevestește bucuria unui alt Crăciun din viaţa noastră, celor rămasi aici, ca să-l întâmpine și să-i cânte colinde învechite de ani. Noapte liniștită, noapte sfântă…

Peste toată firea plutește, dezmărginit din baierile dumnezeirii, spiritul curat și blând al Nașterii Mântuitorului Christos. Întindere albă de poveste magică, decor sălbatic de iarnă, în care crengile despuiate de viaţă ale copacilor îndoiţi de vifor brăzdează cu tristeţe cenușiul unui cer melacolic, de unde cade întruna, rânduri peste rânduri, zăpada umedă și rece a basmului de fiecare an al Crăciunului nostru pământesc...

Mi-a venit în minte, dint-o dată, în liniștea nopţii mele calde din odaia casei părintești, o altă poveste. O poveste tristă, scrisă, cândva, de un mare poet al sufletului copilariei universale - Hans Christian Andersen -, “Fetiţa cu chibrituri”. Daca ar scoate-o Dumnezeu în faţa oamenilor de azi pe aceasta fetiţă a secolului al XIX-lea cu capul descoperit și cu picioarele desculţe tocmai în seara sfântă de Crăciun ca să le ceară de pomană, ce i-ar oferi, oare, acești inși actuali în dar, atât cât să-i încapă în căușul mic și îngheţat al mânuţelor ei vinete de frig și întinse către ei a milă ?!... Singur doar frigul lipsit de margini al indiferenţei lor interioare, nu ?!... și asta, doar dacă ar observa-o, mai întâi, pentru câteva clipe, desigur. Sau, poate, că s-ar îndura, într-o mărinimie  de nerecunoscut, să-i strecoare, totuși, în buzunarul rochiţei ponosite sau al sorţului ei vechi, găurit de sărăcie, vreun ban sau doi pentru o bomboană sau pentru un singur covrig din preaîndesata lor pungă umplută ochi în tot răstimpul anului, ce-și va toca, în noapte, sfârșitul, curând?!... “Fetiţa cu chibrituri” este basmul trist al unei copilării fără copilărie, fără contur firesc. E “însăși icoana celei mai negre mizerii”, după cum o mărturisește și Andersen, la rândul lui. Da, nămolul, numai și numai nămolul conjunctural al scaieţilor și al urzicilor existente la tot pasul, el este cel care alungă înspre străfunduri, dureros, inexpresiv și cu grosolănie râncedă speranţa unei existenţe strivite până la esenţa sa de cruzimea înfiorătoare a mucegaiului sorţii…

V-aţi întrebat, vreodată, de ce ne place să locuim mai mereu în grădina fără de sfârșit a sufletului-poveste ?!... De ce simţim nevoia să ne reducem viaţa, cu bunele și cu relele ei, la o poveste ?!... De ce sufletul din noi, din lucruri și din cuvinte trăiește la el acasă numai aici, în interiorul miezului unei povești ?!... De ce trebuie să ne reconstruim mereu “puritatea unică a copilăriei”, întotdeauna, între limitele inconfundabile ale unui basm ?!... De ce poţi să te socotești un “copil al Fericirii”, doar când te afunzi cu bună voire în liniștea tainică a paginilor unei povestiri de altădată ?!... De ce trăirile ni se aprind ca o flacără și se sting asemeni ei, nu înainte de a fi încercat în inima bucuria, tristeţea, plânsul sau speranţa înaintemergătoare, tocmai în sâmburele său lăuntric?!... Răspunsul nu e atât de complicat, precum ar părea. Ne place să trăim în poveste. Suntem înconjuraţi de povești din toate părţile. E singurul mod de a glăsui al dumnezeirii. Altfel, ni s-ar usca, dintr-o dată, sufletul și am muri ca oameni. Ar muri rostul creaţiei din noi. Am deveni, brusc, cu totul și cu totul altceva. Pesemne, niște eroi robotizaţi ai unei odisei, care nu va avea, sigur, inclusă în ea, niciodată, povestea Crăciunului nostru pământesc…

Mă simt, de multe ori, precum șilingul învechit lui Andersen și cred, ca și el, că norocul fiecărui om sălășluiește, undeva, într-o singură creangă, pe care, prin propriile forţe și cu propia-i înţelepciune trebuie să o găsească într-un bun sfârșit, pentru a se putea defini, fără îndoieli și fără dizarmonii interioare, pe sine însăși ca fiinţă vie și unică, parte din povestea fără de sfârșit a Universului circular, în care sălășluim de atâta amar de vreme de la Nașterea lui Christos încoace...

Pendula ceasornicului din perete bate cu putere gongul de miezul nopţii. Gata. “Aleluia!” strigă corul îngerilor din oratoriul hendelian Mesia. Christos s-a născut !... Pentru a 2009-a oară în viaţa umanităţii și pentru a “n”-a dată în destinul personal al fiecăruia dintre noi. Noapte liniștită, noapte sfântă… Mâine în biserică se vor auzi colindele străvechi. Va fi bucurie și va fi pace între suflete. Fie măcar și pentru o singură dată la sfârșitul unui an lumesc…
și, poate, atunci, printr-o minune cerească, toate fetiţele cu chibrituri vor deveni, dintr-o dată, preţ de o secundă pământeană, prinţese în basmul propriei lor copilării. Copilărie, care își strigă, firesc, dreptul la viaţă și la contur. și ce dacă, din ziua următoare, vor primi, în aceleași mânuţe murdare și învineţite de frig, alte firimituri de existenţă?!... Nu e nimic. Mâine vor uita, o clipă, de toate acestea. Mâine va fi Crăciunul… Apoi, va urma, bineînţeles, o altă zi, repetabilă și cu aceleași nuanţe, precum a fost cea de alaltăieri sau cea de răsalaltăieri... Dar nu va mai conta asta acum. Mâine va fi sărbătoare, va fi pomană din belșug și povestea lor se va sfârși, fie, doar, și pentru o singură zi, aproape frumos, cu un morman de iluzii izbind ochii nepătrunși, încă, de bezna gerului din inimile celorlalţi și cu șorţuleţele pline de speranţa de a avea, o dată pe an, măcar, dreptul la rolul principal în piesa, unde se joacă bucuria unei copilării ca-n povești… Povestea Crăciunului, care îndeplinește, în taină, cu bucurie, cele mai sincere și mai curate dorinţi…