Doamne ajută, săru'mâna, Măicuță! Mă bucur să vă scriu iar...

La ultimul mesaj la care v-am scris, răspunsul dumneavoastră a venit ca o sfântă palmă de trezire, mă refer la aspectul cu Nastasia Filippovna. Am stat atunci câteva zile cam în ceață, gândindu-mă că deși aveam impresia că am mai învățat câte ceva despre mine, se pare că treaba stă cu totul altcumva decât cred eu.
Deși eu știu că ceea ce contează pentru mântuirea mea e clipa de acum, alegerea pe care o fac acum, cum de mă las înșelată de vorbe din trecut, și chiar mi le asum?
Spovedind a doua zi acest păcat, după ce am ajuns acasă, am simțit-o pe Maica Domnului ca femeie, ca Femeia, atât de alături de mine, parcă mă însoțise personal până acasă. Am văzut pe cât am putut taina ei ca Femeia și ca femeie. Nu se poate exprima în cuvinte ce bogăție a pus Dumnezeu în femeie, dacă ar vedea și bărbații acestei lumi bucuria asta, dacă s-ar ridica femeile acestei lumi la taina aceasta! Într-o clipă, cât am văzut această minune, ca o reflectare în oglindă, m-am văzut și pe mine nulă, anulată ca, chip al lui Dumnezeu. În acea clipă, în această călătorie a redescoperirii pe care o încep, am pus-o pe dânsa Luminătoarea și Îndrumătoarea mea. Și ea știa deja... a doua zi, o prietenă care era în pelerinaj la mânăstirile din Moldova, mi-a luat în dar icoana Maicii Domnului numită și Înaintemergătoarea.

Doamne! și merg la biserică, mă spovedesc des, mă împărtășesc des, îmi fac canonul de rugăciune, încerc să nu păcătuiesc... Ce bine am înțeles pilda fecioarelor neînțelepte! „Plecați de aici, nu Mă recunosc în voi!”
„Plecați de aici, blestemaților ” - voi, cei care ați rămas sub puterea blestemului... „în focul gătit diavolului”, „întrucât nu ați ajutat pe acești mai mici ai Mei, nici Mie nu mi-ați făcut”. Adică, nu mi-am hrănit sufletul bolnav cu hrana cea dumnezeiască, cu harul Duhului Sfânt, dar l-am hrănit cu puterea blestemului cel vechi, l-am hrănit cu falsa iubire. Nu l-am adăpat cu Duhul Sfânt, dar l-am adăpat cu patimi. Nu l-am îmbrăcat cu haina omului nou, doar am murdărit-o mai tare pe cea a omului vechi. Nu l-am dus la Vindecătorul sufletelor, doar am adormit conștiința, obținând pacea păcatului. În loc să-l eliberez din închisoare, l-am robit atât de tare ego-ului și mândriei, încât recunosc că nu știu cum să aduc un dram de lumină, doar, doar va pune început bun de pocăință.
Rațional știu ce se întâmplă, dar inima… vai de inima mea!
Mă gândesc cu tristețe la cei care merg la biserică, trăiesc sub acest blestem și nu știu să se vindece, nu știu că trebuie să fie vindecați. E absurd de trist, nu se poate pricepe cu mintea această durere a celui ce e nevindecat.
Pas cu pas, încep să înțeleg tot mai bine problema cu egoismul. Un codependent s-ar descrie cel mai bine ca fiind generos și altruist, dar de fapt e cel mai egoist om de pe pământ. Încercam să înțeleg de ce sunt așa… și iată că am aflat. Codependentul nu mai este el însuși, ci trăiește în închisoarea propriilor scheme de inadaptare. Tot ce face, face ca să-și păstreze în interior falsa pace venită din adăparea nevoilor egoiste de iubire. Căci codependentul nu iubește, el e un roboțel care trebuie să-și alimenteze permanent nevoia egoistă de iubire care-l ține blocat în propria închisoare. Și își face din ce în ce mai mult rău, închisoarea devine din ce în ce mai mare pe măsură ce se hrănește cu această iubire pe care o ia din imaginația lui, din interpretarea lui despre ceea ce se întâmplă în jurul lui. Când unul din mecanisme mai pârâie, codependentul mai face o criză, ori de gelozie, ori sex, ori cumpără ceva complet inutil, dar cumpără… și așa codependentul habar nu mai are cine este cu adevărat, el e ca un schelet metalic făcut din aceste scheme de inadaptare. Nu are habar ce e cu sufletul lui întrucât l-a dat mereu la o parte, l-a ignorat mereu, încât nu mai are nicio putere asupra lui. Cum să vorbești în cazul ăsta de generozitate și altruism? Ce glumă bună... numai că nu e de râs, râde doar diavolul.
M-am gândit, deși poate nici nu mai e cazul, când a început construcția scheletului ego-ului meu. Cred că asta a fost în copilărie, la tentativa tatălui meu de sinucidere. Eu am fost mereu „fetița tatii”... când lucrurile au luat-o pe arătură, când am văzut că el chiar și-a luat viața în prezența mea (deși l-a ținut Dumnezeu împotriva voii lui, a doua zi ne reproșa mie și mamei de ce nu l-am lăsat să moară), am simțit că s-a rupt ceva în mine. Sună ca un clișeu, dar asta am simțit în acea clipă, parcă un resort din mine s-a rupt. A doua zi, după ce ne-am întors de la spital, a vrut să-mi dea mie banii din casă, să-i administrez eu, pentru că el nu mai avea încredere în sine însuși. Cred că atunci a fost momentul în care am decis pentru mine că trebuie să fiu independentă, să nu mai cred în ceilalți, pentru că nu poți avea încredere nici în cei maturi, cei care ar trebui să te iubească. Și de-atunci am intrat de bună voie și nesilită de nimeni în propria închisoare. Și habar nu am avut de această închisoare până de curând.
M-a întors Dumnezeu în situația din copilărie, ca să îi iert acum. M-am gândit des la ce spune Călin, despre iertarea ca mântuire a neamului meu. Nu am avut această revelație, am înțeles însă că trebuie să-i iert și pe strămoșii mei pentru bagajul spiritual pe care l-au lăsat… pentru că boala din familia mea merge departe, cel puțin până la străbunici. Mai departe, nu știu ce a fost. Dar eu mă lovesc de părinți, cu uimire am descoperit că nu numai că nu i-am iertat, deși credeam asta, dar în mine zac multe resentimente. Nu suport de exemplu să mă atingă sau să-i am în preajma mea prea mult. Mama mea ia foarte multe pastile calmante, și toată ziua aruncă cu săgeți în ceilalți, dar se crede neprihănită. E agresivitatea abuzatului, care a devenit abuzator, și care nu vrea să ierte. Tatăl meu se refugiază în alcool, așa că amândoi sunt „high”.
Doamne Iisuse Hristoase, văd că eu nu pot ierta, dar cum știi, cu puterea Ta, ajută-mă să iert, ajută-mă să mă mântuiesc, ca să se mântuiască și ei! Vreau să am și eu bucuria vindecării neamului! Te implor, fă cum știi, dar ajută-ne!
Zilele trecute citeam ceva de părintele Paisie; dânsul zicea că trebuie să știm ce boală avem, ca să ne putem vindeca.
Îmi doresc și mie, și celorlalți bolnavi de pe cale, ajutor, bucurie vindecătoare și mântuire!
Nat