Sărut mâinile, Maică,
Vă rog binecuvântați și iertați.

De vreo luna de zile mă tot bate gândul să vă scriu şi va împărtăşesc o mare bucurie pe care mi-a dăruit-o Domnul în prima duminică, când s-a schimbat ceasul şi s-a trecut la oră de iarnă. Nu mai pot să mai aman pentru că gândul se tot întoarce la acea duminică, şi gata sunt în față calculatorului şi scriu. Iată ce s-a întâmplat:
Neștiind că s-a schimbat ora, în acea duminică, pentru că m-am trezit cam târziu (așa fac de obicei) m-am pregătit repede și iute la biserică doar, doar o să mai găsesc o prescură pentru pomenirea celor adormiți din neam. Ajung la biserică și-mi dau seama, după rânduiala slujbei, că am ajuns mai devreme ca de obicei, și-mi aduc aminte că s-a schimbat ora. Am făcut cele de trebuință pentru cei adormiți, și am încercat să particip și eu un pic la slujbă, luptându-mă cu gândul care tot fugea la cele lumești. Cu puțin timp înainte de începerea Sfintei Liturghii s-a simțit în biserică un ușor zgomot în spate. Am întors capul și ce credeți că am văzut?
Doi tineri îmbrăcați în haine de sărbătoare, el mirele, în costum, ea mireasa, în rochie de mireasă, la brațul nașilor lor însoțiți de un mic alai. Au ajuns în fața Sfântului Altar și acolo, mirele împreună cu prietenii lui s-au așezat în dreapta, în fața icoanei Mântuitorului, iar mireasa împreună cu prietenele și cu domnișoarele de onoare sau așezat în stânga, în fața Maicii Domnului. Mărturisesc, Măicuță, că văzându-i atât de tineri, atât de frumoși și că au ales să facă nunta canonică (adică după rânduiala Bisericii, adevărata nuntă ortodoxă, și când i-am văzut cum s-au așezat așa de frumos în fața Sfintelor Icoane, inima mi s-a umplut de o mare bucurie. Domnul mi-a făcut acest dar, al bucuriei. Tot timpul cât a ținut Sfânta Liturghie, această mare bucurie a fost în inima mea. M-am bucurat de bucuria lor. M-am bucurat pentru ei și cred că bucuria mea a fost darul Domnului pentru că nu se prea poate descrie în cuvinte, și pentru că la un moment dat de atâta bucurie am simțit că inima mea este prea mică și nu poate cuprinde atâta bucurie. Pentru un moment mi-a venit un gând rău, oare nu „pleznește” inima mea de atâta bucurie? Dar n-a „pleznit” pentru că Domnul când dă un dar (și nu mă refer numai la bucurie, ci mă refer și la anumite suferințe, care sunt tot daruri pe care Domnul ni le face) dă și puterea să ducem acel dar.
Am zis în gând: "Dă, Doamne, din această bucurie și soției mele care acum este acasă, că inima asta este prea mică și nu poate cuprinde".
După ce mirii și cei care i-au însoțit (bineînțeles că în afara prietenilor și a domnișorilor de onoare din alai au făcut parte și părinții și rudele mirilor) s-au așezat în fața Sfintelor Icoane, nașul și tatăl mirelui, care sunt preoți, au intrat în Sfântul Altar să slujească cu părintele paroh. Ce lucru frumos, măreț și minunat în același timp. Bucuria mea creștea în intensitate, de data asta m-am bucurat de bucuria părinților și bucuria mea era mare. Dragii mei tineri care vreți să vă căsătoriți (eu am 41 de ani), dacă Maica va pune pe site acest lung mesaj, faceți acest pas și alegeți să faceți nunta canonică, adevărată, nunta ortodoxă.
Iertați-mă pentru că îndrăznesc să vă dau sfaturi, dar dacă v-ar dărui Domnul un pic din bucuria pe care am simțit-o eu, ați ști de ce spun asta. Și vă rog să vă mai gândiți că dacă eu, un om păcătos, am trăit o astfel de bucurie, ce bucurie va fi fost în cer pentru cei doi tineri? Doamne, dacă inima nu a putut cuprinde bucuria, cum ar putea mintea să înțeleagă?
Doamne, la Tine toate sunt cu putință, fă Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Tăi, pe toți tinerii noștri, care vor să se căsătorească, să înțeleagă această minunată Taină a Bisericii, dă-le Doamne și lor, bucuria pe care mi-ai dăruit-o mie. Amin.
Trebuie să spun ce s-a mai întâmplat, pentru asta facem o mică precizare, mirele este student la Facultatea de Teologie din Alba Iulia. El împreună cu câțiva colegi au luat loc în strană și au început să cânte. Ce frumos, ce minunat, ce bucurie, mirele să cânte în strană. Să fi auzit, Maică, ce frumos cântau pe două voci. Și mi-a venit un gând, acum dacă ar fi să mă căsătoresc așa aș vrea să fac, ca cei doi tineri. Ce nuntă frumoasă, fără gălăgie, fără muzicanți. Ascultându-i pe acei tineri, sufletul mi se înălța și am trăit adevărul spuselor Sfântului Cuvios Pimen „Frate învață inima ta să facă ceea ce înalță sufletul tău”. Îți mulțumesc Doamne, pentru că mi-ai dăruit atâta bucurie și pentru că mi-ai îngăduit a participa la aceasta.
M-am dus cu gândul la masa care ar fi urmat după Taina Cununiei și m-am gândit, ce frumos ar fi să fii cu acești tineri și să asculți acele frumoase cântări.
S-a sfârșit Sfânta Liturghie, am fost invitați să rămânem la Taina Cununiei. La această minunată Taină au fost chemați mai mulți preoți printre care și părintele Paisie de la mânăstirea Afteia. M-am bucurat mult când l-am văzut pe părintele Paisie. Nu se putea altfel, să vă spun de ce. Părintele Paisie este un om al bucuriei. Bucuria pe care o trăiește părintele nu poate fi ascunsă, i se citește pe față, este de ajuns să-l privești (părintele vine des la biserica noastră). De data asta părintele trăia ceva aparte (sigur se bucura pentru acești tineri) pentru că fața îi strălucea, la propriu.
Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că sunt pe lume astfel de oameni și pentru că mi-a îngăduit să-i cunosc. Am plecat acasă „sătul”. Am mâncat o cerească mâncare care mi-a săturat sufletul.
Vă rog să mă iertați pentru greșelile de ortografie și pentru cele de exprimare.
Vă rog, Măicuță, să mă iertați, timpul dumneavoastră este prețios, dar am dorit să vă bucurați pentru că în ultimul mesaj nu v-am dat vești prea bune.

Cu recunoștință pentru toate,
Gheorghe