Doamne ajută, Măicuţă dragă!
Nu demult am ajuns de la lucru şi am intrat puţin pe site să mai citesc răspunsuri pe care le daţi altora. Am citit acum un e-mail al unei femei (Anca - cred - cu respect şi ruşine sfântă) care era foarte revoltată împotriva unei societăţi în care femeia e aproape obligată să îşi vândă trupul şi sufletul. Citeam aşa, cu luare aminte, însă nu prea avea mare efect asupra mea, căci sunt destul de obosită. Între timp a venit mami lângă mine şi a văzut că am intrat iar pe site-ul ăsta. Nici nu vă pot descrie ce privire mi-a aruncat. Am simţit că mă doare până în adâncul sufletului.

Să ştiţi că e foarte trist... e dureros când propria mamă te consideră nebună şi te priveşte cu milă doar pentru că încerci să duci o viaţă creştină. Da, e greu să trăieşti într-o societate în care cel de lângă tine te părăseşte dacă nu faci aşa cum vrea el.

Trăiesc asta pe propria piele şi ştiu că asta trăiesc atâtea femei... atâtea fete chiar. Poate că dacă ar fi fost cineva de pe stradă nu m-ar fi durut atât... dar e vorba de persoanele la care ţin.

Mă doare... însă mai dureros îmi pare ca fiecare tristeţe să o trăiesc singură, fără să Îl simt pe Dumnezeu în inima mea. Oricât ne-am vinde, niciodată nu vom fi suficienţi pentru ceilalţi. Ne omorâm sufletul pentru persoane care sunt deja moarte... Şi e atâta durere...

Însă eu am ales să TRĂIESC. Şi ştiu că nu sunt singura care a ales asta, chiar dacă e atât întuneric în jur. Ştiu că fără Dumnezeu nu e viaţă şi am ales să împlinesc poruncile Lui... De azi, Măicuţă, mă vând lui Dumnezeu. Trupul, sufletul, viaţa mea, toate sunt în mâna Lui. Iar cel care mă va accepta aşa va fi cel care va putea să îmi făgăduiască în Faţa Tatălui meu iubire "până când moartea ne va despărți". Mă rog Lui să îmi dea tărie ca să îmi ţin promisiunea.

E trist... da, ştiu că e trist... Şi privirea mamei mele încă mă mai doare... Dar nu pentru că-i este milă de mine, ci pentru că refuză Viaţa. De asta e tristă, de asta a uitat să zâmbească. De asta e atâta durere în jur...

Diavolul ne-a murdărit sufletele, ne-a întunecat ochii. Dar Hristos ne-a făgăduit că va fi Mirele nostru. Un Mire care se pogoară din cer şi moare pentru ca noi să fim liberi. Iar noi suspinăm după o persoana care ne cere atât de multe doar pentru că ne invită la un suc sau ne conduce acasă.

M-am întrebat şi eu, la fel ca Anca, cum să treci prin mizerie fără să te scufunzi. Ţinând capul în sus şi dând din mâini şi din picioare, Anca dragă. Numai aşa. "Strâmtă e calea care duce la viaţă", nu-i aşa? Rămâne doar să alegem.

Mă duc să dorm, mâine mă trezesc devreme să îi trimit bani bunicii mele. Dacă aţi ştii cât de mult mă bucur pentru că pot să o ajut acum, măcar puţin.

Vă îmbrăţişez cu drag şi vă doresc pace duhovnicească.

Andreea