“Un uomo universale” reprezintă expresia complexă a esenţei omului superior. Ea implică în sinele său acea tușă puternică de renascentism individual, specific fiecărei personalităţi umane în parte, care invită peste timp, cu simplitate și cu convingere, la desăvârșirea fiinţei umane prin forţa exemplului și prin continuitatea sa firească mai departe. Fiindcă omul are pentru viitorime datoria evoluţiei personale. Decadenţa individuală și, implicit, cea societară trebuie scoase, așadar, din vocabularul obișnuit al existenţei și anulate definitiv cu orice preţ din parcursul înainte al istoriei omenirii, pentru ca fiecare urmă fină a sa nu face altceva decât să ucidă, inconștient și în mod treptat, umanul și raţionalul așezate amândouă în mod complementar în fibra interioară a fiecăruia dintre noi.

Muzica aleasă, putem spune fără tăgadă, este acea înșiruire unică de trăiri și de sunete, care se generează și se combină unele pe altele cu o voluptate a firii greu de descris în cuvinte. “Trecătoare este orice clipă a acestei arte și așa trebuie să fie… În apariţie si dispariţie, în faptul de a deveni și de a fi trecut, se ascunde puterea biruitoare a sunetului și a sentimentului. După cum acestea două se contopesc cu altele, se ridică, se coboară … pe frânghia bine întinsă a armoniei, după legi veșnice, indisolubile, și pe urmă acţionează din nou, tot astfel fac și spiritul, curajul, dragostea și speranţa noastră.”, scria la 1800, în Calligone, Johann Gottfried Herder, marele spirit german al Epocii Luminilor și al omenirii, student al filosofului de la Königsberg, Immanuel Kant, și născător al fundamentului ideatic al mișcării “Sturm und Drang”, care a construit cu soliditate temelia culoarului preromantic. Și tot Herder continua în aceeași lucrare a sa: “Cui nu i-au rămas în suflet, zile întregi, de neuitat, tonurile, cui nu i-au rămas mișcările pătimașe ale unei voci care lega cu căldura tonul, gesturile și cuvântul? O legătură atât de intimă există între gest și ton, între voce și sentiment, încât, în clipa când am auzit-o, am și dat crezare cântăreţei că toate acestea sunt proprietatea cea mai proprie a inimii sale; am crezut în ceea ce ne comunică ea atât de miraculos, de firesc. Acum ele sunt, spunem noi, cuvintele ei, sunetele ei; artistul a oferit doar prilejul ca fiinţa care însufleţeste cântecul să-și dezvăluie sufletul…”.

Pentru istoria artei lirice a vremurilor de până acum și a celor ce vor veni, se poate afirma, în contextul la care facem referire aici, faptul că una dintre cele mai mari interprete ale lumii, mezzosoprana ELENA CERNEI, se încadrează mai mult decât perfect în semantica generoasă a sintagmei atotcuprinzătoare mai sus amintite. Pe ELENA CERNEI aveam s-o întâlnesc, printr-un dar al Providenţei, pe holul Conservatorului bucureștean, exact acum zece ani, la începutul toamnei lui 1999. Fusese invitată în fata studenţilor și a profesorilor, pentru ca să își povestească viaţa. Nu puteam ști atunci că discuţia noastră avea să fie pentru mine prima, dar și ultima, din nefericire, din tot parcursul acestei vieţi. Pentru că, peste numai un an, inegalabila noastră artistă lirică avea să își construiască definitiv un alt fel de interfaţă-portativ în cheie personală, dar una către eternitate, o eternitate care mie mi-a săpat în suflet un vid lăuntric imens. Nu mi-am putut imagina cu niciun chip în secunda aceea faptul că legenda impunătoare și marmoreană din faţa mea, cu un chip aidoma statuii din piatră a Sfinxului egiptean, avea drămuit atât de strașnic de către soartă propriul său interval existenţial. Acum înţeleg de ce, privind și din acest unghi de vedere trist, ELENA CERNEI îmi părea o fiinţă aproape ireală, total diferită de lumea, ce gravita gălăgioasă în jurul său, prin ţinuta și prin aerul sau încărcate de un calm superior, pe care îl arunca cu o măsură necuantificabilă vreodată în sufletul meu. Părea ca interpreta în acele momente, cu graţie și cu geniu, un alt personaj operistic binecunoscut și nicidecum propria-i viaţă.

A încerca să definești o personalitate clocotitoare și profundă, precum cea a ELENEI CERNEI, e totuna, cred, cu a te apleca în taină și în liniște ca să deslușești misterul piramidelor străvechi. Pentru că, această magnifică creatoare de operă a adus interpretării lirice mondiale o conotaţie desăvârșită, pe care a construit-o cu o sensibilitate și cu o inteligenţă deosebite în retorta variabilei dominante denumite generic de noi timp. Pentru ea, acul ceasornicului sorţii a început să ticăie cu putere la începutul de martie al anului 1924 și și-a oprit, din nefericire, ultima bătaie la final de noiembrie 2000. Unii ar spune mult, alţii nu ar spune așa, cert este că, în cele șapte decenii și jumătate de ani pământești, pe care i-a hărăzit Bunul Dumnezeu, ELENA CERNEI a dăruit totul muzicii. S-a dăruit pe sine însăși, aș putea spune, și nu greșesc cu absolut nimic. Dacă ar mai fi sălășluit printre noi, anul acesta, la cei 85 de ani, pe care i-ar fi împlinit, sunt convinsă că ar fi apărut la fel de maiestuoasă și de plină de mister pe scena Operei Romane sau pe cea a Conservatorului bucureștean și ar fi încercat să cânte exact că în toamna lui 1999, dar de data aceasta integral, “Stride la vampa”, faimoasa arie a Azucenei, ţiganca înecată în deznădejde, după ce și-a aruncat în foc propriul copil, din opera “Trubadurul” a lui Giuseppe Verdi.

Dacă IRINA ARHIPOVA, faimoasa mezzosoprană a Rusiei, a fost cea mai mare “CARMEN” a lumii, atunci ELENA CERNEI a fost cu siguranţă cea mai grandioasă “DALILĂ” a tuturor timpurilor. Îi aud și acum, când scriu aceste rânduri, sensibilitatea unică a vocii sale grave din “Mon coeur s’ouvre à ta voix” sau “Printemps qui commence”, cu care vibra aerul și sufletul celui ce asculta și prin care a transformat, practic, total, însuși modul de interpretare a operei cu caracter biblic a compozitorului romantic francez Camille Saint-Saёns. “Dalila” ELENEI CERNEI e un personaj unic, deloc mitic, remodelat afectiv și cu o structură metamorfozată aparte. În el găsești ceea ce autorul nu a dorit să așeze, găsești blândeţea interpretativă a cântăreţei, profunzimile trăirilor proprii. Fiindcă marea noastră artistă lirică mângâia cu sufletul său deosebit fiecare partitură muzicală cu o responsabilitate și cu o precizie ieșite din comun, de matematician extrem de riguros. De altfel, în modul său de a interpreta, ELENA CERNEI crea un spaţiu pur al sunetului, crea o universalitate a momentului, unde vibraţia inteligenţei emoţionale si disecţia fină a miezului partiturii își defineau în mod unic parametrii săi specifici, așa cum, poate, numai Marta Alboni, cea mai de seamă voce de contraaltă a secolului al XIX-lea, Haricleea Darclée, Monserat Caballe sau Renée Fleming au reușit să o contureze în diverse epoci ale istoriei interpretative a muzicii de operă.

ELENA CERNEI avea în privire o melancolie, care i-a desăvârșit întreg conturul personalităţii sale artistice într-un mod cu totul și cu totul singular. Pot spune că tristeţea ochilor săi dezvăluia într-un fel mai mult decât sugestiv sensul răvășitor al unei romanţe, oricare ar fi fost ea. “Doar cel ce-a suferit” a devenit, pentru mine, expresia desăvârșită a trăirii sale lăuntrice. Aici întâlnim, dintr-o dată, un Ceaikovski cu miez puternic și adânc vibrat, care, ca și Saint-Saёns, nu rămane el însuși. Prinde viaţă, renaște într-un mod profund personalizat, prin detaliul infinitezimal al glasului marii noastre artiste, care a impus cântului de operă mondial, prin distincţia interpretării teatral-vocale, o nouă revoluţie a felului de a aduce sunetul din interiorul fiinţei interpretului în afara sa și de a-l așeza în sufletul celui ce ascultă cu un singur scop, anume acela de a face Lumină acolo, de a lămuri sensuri și de a rescrie adevărata semantică a spiritului omenesc. Pentru că, ELENA CERNEI a scris istorie, confundându-se cu muzica până la desăvârșire și până la sublim. A încercat să îi redefinească esenţa și a reușit în totalitate. A reconturat orizonturi și a anulat limite impuse. A spart convenţii și a creat un nou drum. A năpustit asupra noastră vibraţii și a făcut-o într-o manieră greu egalabilă vreodată. Și, cu toate acestea, ELENA CERNEI nu a dorit vreun moment să își înceapă călătoria prin spaţiul inefabil de dincolo de aici, până nu a articulat, așa cum numai ea a știut întotdeauna acest lucru, ultima notă a perfecţiunii sale interpretative… Denumirea piesei? Forţa destinului …