Cum trebuie să procedăm cu soţii care ne mai vorbesc urât (ironic) atunci când văd că femeile lor greşesc?
Cum trebuie să procedăm cu soţii (prietenii) care au impresia că soţiile (prietenele) nu se pricep mai la nimic?
Citeam într-un mesaj postat aici, Măicuţă, că o femeie chiar dacă nu se înţelege prea bine cu soţul rămâne cu el pentru că-l iubeşte. Însă tot acolo am citit că o femeie nu trebuie să-şi lase bărbatul în păcat crezând că ea îl va schimba.
Sincer nu ştiu cum e mai bine. Stăteam şi mă gândeam că dacă o astfel de femeie mai face şi copii cu bărbatul ei care nu o apreciază aşa cum e şi o ironizează la orice greşală, ce educaţie vor primi acei copilaşi? Cum vor creşte? Ei simt tensiunea din familie chiar dacă nu aud când părinţii se ceartă.
Oare divorţul nu e ceva bun în toată această poveste? Decât să se complice lucrurile şi să nu mai fie nici o scăpare?
E greu cu căsătoriile, mulţi oameni nici nu-şi dau seama câte schimbări aduc.
Majoritatea femeilor nu se căsătoresc pentru că simt asta, ci din teama de anumite consecinţe, din interes pentru că el are bani, are situaţie sau mă iubeşte, este un băiat cu suflet mare.
Să ne rugăm pentru astfel de bărbaţi şi să ne comportăm cum trebuie, fără să-i jignim şi să fim muncitoare. Dacă însă situaţia nu se schimbă, ei tot nu apreciază nimic, o ruptură cred că e cea mai bună soluţie, nu?
Poate că aşa bărbatul îşi va da seama de greşelile pe care le-a făcut şi se va schimba... măcar pentru el.
Ce părere aveţi Măicuţă?
Ştefi
Dragă Ştefania
Apreciez felul în care gândeşti şi cum îţi argumentezi gândul şi ai dreptate mai ales când precizezi că despărţindu-te îi oferi bărbatului o ocazie de a se schimba. Doar o precizare am de făcut: înainte de a lua decizia despărţirii, să mergem în faţa Domnului şi să cerem de la El înţelepciune şi putere ca să le facem şi pe cele dumnezeieşti înainte de a desface legătura făcută de El între noi prin Taina Nunţii. El a pus acolo o putere dumnezeiască, harul, pe care, poate, eu nu am folosit-o cum se cuvenea. Poate că mai am de învăţat de la El să fiu blândă şi smerită cu inima. Poate că mai am de învăţat de la El cum să iert şi cum să mă iert pe mine. Poate mai am de învăţat de la El cum să mă vindec de "apucăturile" de la mama şi de la tata care mă fac să repet şi eu ceea ce uram cel mai mult la ei...
Şi dacă nimic nu se schimbă în noi, nimic nu se va schimba nici în afara noastră şi dacă vom divorţa şi vom trăi cu părinţii, coşmarurile se vor repeta. Dacă vom divorţa si vom trăi singure, ne vom surprinde că ne facem singure ce nu ne mai face acum soţul! Că nu ne respectăm, că ne vorbim urât, că nu mă apreciez etc.
Numai şi numai vindecându-ne sufletul de patimi vom reuşi, cu adevărat, să vedem dacă nu cumva se putea trăi şi creştineşte cu acel bărbat. Dacă e adevărat că "adânc pe Adânc cheamă", când e vorba de adâncul păcatului omenesc şi Adâncul milostivirii dumnezeieşti, poate că mai avem ceva de făcut. Făcând acel ceva vom vedea mai limpede ce anume trebuie neapărat să facem ca să trăim la înălţimea demnităţii noastre, în numele căreia ne punem acum întrebarea şi căutăm un răspuns.
Cred şi mărturisesc, din propria-mi experienţă, că nici un răspuns venit de la oameni nu ne poate satisface. Oricât de valoros ar fi el, trebuie expus privirii iubitoare a lui Dumnezeu, sfinţit cu rugăciunea şi cu lucrarea poruncilor, şi apoi trăit cu toată responsabilitatea.
Cu nădejdea că răspunsul meu are un sens şi cu dragoste în Domnul,
M. Siluana