Dragă Jucătorule,
Iată, ai cerut cele două palme și am apărut eu să ți le dau. Într-adevăr, ai nevoie de ele, cum bine intuiești, și încă puternice, dar date așa, cu dragoste și cu căldură, să simți că omul care ți le dă nu-și descarcă năduful sau frustrările pe obrajii tăi, ci vrea doar prin asta să-ți spună că nu ești singur. Sau, mai bine zis, singurul. De aceea cele două palme mi le și dau mie, așa, retroactiv.
Te înțeleg atât de bine, căci și eu sunt un jucător. Suntem milioane „out there”, online, single player, multiplayer sau vs. computer.
În primul rând mă bucur mult că ai scris, că mi-ai dat șansa să revin puțin la etape ale vieții mele de care adesea nu-mi mai aduc aminte.
Problemele cu care te confrunți sunt reale, îți spun, și vocea aia a conștiinței nu urlă degeaba. Zici: „Vocea asta care mă sperie începe să țipe din ce în ce mai tare! Eu fac tot posibilul să îmi astup urechile, să o înăbuș, dar ea nu se lasă. Mă sperie așa de tare încât încep să o cred, însă eu nu știu să joc jocul acesta căruia oamenii mari îi spun viață!”.
Fratele meu, parcă ai citat din jurnalul meu pe care nu l-am scris niciodată, de acum câțiva ani buni. Am avut o perioadă lungă de vreme în care butonul „reset” sau „reload” sau „restart” sau „play a saved game” au fost opțiuni fundamentale și vitale în desuetul meu sistem „metafizic”, adică în lumea virtuală, dar adesea și în viață. După câțiva ani de jucat serios tot felul de multiplayere, end of turn based games, real time strategy, shootere, action, role playing games și ca să nu vorbesc de cele mai mărunte și mai patetice joculețe de windows de atunci.
„Eu cred că lumea, viața sunt o joacă, un joc în care nimic rău nu se poate întâmpla cu adevărat și că pot da „reset” de fiecare dată când „mor” și să o iau complet de la început, cu forțe proaspete, exact în aceleași condiții”, scrii tu. Așa este. Confirm ca un bun cunoscător. Am fost acolo, am trăit așa. Mecanismele prin care jocurile te prind sunt astea pe care le descrii atât de bine și nu altele. Ba chiar mai multe: nu doar că poți da restart cu viața la maximum, ci acolo, în lumea virtuală, ai câteva vieți, ba chiar ți le poți încărca bând vreo licoare magică sau folosind vreo armă cu puteri speciale. După câțiva ani de trăit astfel, îți spun, întreaga mea lume interioară îmi era afectată. La început a fost distractiv: puterile mele intelectuale și sufletești încă tinere și voinice, puteau prea bine menține limita dintre imaginar, fantezie și realitate. Dar treptat, toate posibilitățile, opțiunile, revenirile care populau lumea virtuală au început să se întrepătrundă cu dorințele, gândurile, ideile mele, planurile mele, viața mea, într-un cuvânt. Și nu veneau într-un psihic de beton, ci deja în psihicul unui om care avusese multe probleme în familia lui cuprinsă de boala alcoolismului și multe altele.
Ceea ce mă surprinde puternic în mesajul tău este incredibila similitudine dintre ce simți tu și ce simțeam eu atunci. Iată ce zici tu:
„Mi-e frică, dragă Jurnalule, căci înainte puteam să evaluez greșelile după o partidă pierdută și să încep de la început cu viața la maximum în aceleași condiții. Dacă pierdeam, iar o luam de la capăt. În acest joc numit viață trebuie să anticipezi, să gândești de două, de trei, de zece ori înainte să acționezi, căci te poate costa viața. Și cine îți garantează ție că ai luat decizia corectă? (Asta în caz că te gândești de două, trei ori înainte să faci ceva! Dar dacă nu te gândești? Dacă joci „după ureche” sau cum îți vine? Ce te faci atunci, căci plătești la sânge pentru fiecare decizie luată și nu poți să-i dai RESTART?!!) Ce mă fac, Jurnalule, că nu știu să joc jocul ăsta în care ai o singură șansă?”.
Parcă ai rupt cuvintele din gura mea. Cum vei ieși tu din asta, nu știu. Domnul să te ajute și să te lumineze și mă rog ca El să găsească o cale și pentru tine, cum a găsit și pentru mine. Și să ajungi să înțelegi că El e Calea. Ce pot face, e să-ți spun cam cum mă aflu eu, acum. Adică să depun mărturie cu ceea ce știu și mi s-a întâmplat mie. Îmi aduc aminte că inițial am povestit cu un prieten care îmi spunea că a ajuns să facă ședințe de psihoterapie pentru dependența de jocurile de calculator. Era aproape să renunțe la facultate din cauza asta. Nu putea fi ținut departe de tastatură, cum nu poate fi ținut alcoolicul departe de pahar sau dependentul de droguri departe de ale lui. Părinții, care și-au dat seama de gravitatea situației, au acționat totuși cu răbdare și tact. În cele din urmă, a primit ajutorul și înțelegerea corectă a problemei lui, care-și afla cauza, mai mult ca sigur, altundeva. În acea zi ceva s-a schimbat în mine, puțin. Nu că am încetat să mă mai joc, dar a apărut în conștiința mea posibilitatea asta, că e o dependență. Și ca orice dependență, are o evoluție, adică se amplifică până te îmbolnăvește pe toate planurile: intelectual, emoțional, sufletește în general și probabil și fizic, în cele din urmă. Și normal, îi atinge și pe cei din jurul tău. Adevărat, dorința de control și senzația că deții controlul asupra tuturor aspectelor și detaliilor aduce o mare plăcere și atracție față de lumea virtuală. Însă, pentru a înțelege fenomenul, cu toate complicațiile lui, trebuie pătruns mult mai adânc, și nu știu dacă voi reuși. Voi încerca, totuși. În primul rând, am înțeles că în timp ce joc, în ciuda aparențelor, eu nu mă identific în totalitate cu ceea ce e proiectat pe monitor, chiar dacă joc un RPG, să zicem. Ce se întâmplă, de fapt, în psihologia jucătorului? În multe dintre situații, se stabilește o relație intensă între el și obiectul (personajul virtual) pe care-l controlează cu combinații de taste și click-uri de mouse. Relația asta este extraordinar de perversă, pentru că îmi definește și îmi construiește în conștiința aceasta ipoteza că îmi pot manifesta în totalitate toate dorințele și impulsurile într-o relație (de putere) în care „celălalt” este complet supus mișcărilor mele interioare și exterioare. Astfel, nici o acțiune a lui nu mă ia prin surprindere, deci nu mă poate răni. Pentru că, de fapt, ce nu doresc eu din toată povestea asta? Nu doresc să fiu lovit, rănit de către cel cu care sunt în relație. Mi-e teamă. De ce mi-e teamă? Trebuie să merg mult în trecut pentru asta. Cu răbdare și rugăciune. Fiecare om are multe îngropate în interior, care se cer iertate și vindecate, cu iubirea și ajutorul lui Dumnezeu. De fapt, dependența asta de o astfel de relație cu obiectele (ele nu sunt vii!!) din lumea virtuală nu face decât să mă transforme pe mine în acele obiecte. Tu, deja vezi consecințele și rezultatele. Treptat, vrăjmașul ne prinde în aceste capcane ale minciunii și ale iluziei. Și care este iluzia fundamentală și cauza mândriei aceleia al cărei vârf de iceberg cumva bine îl atingi? Faptul că mă cred dumnezeu. Da, acolo, în fața acelui monitor, eu sunt dumnezeul absolut. Oricând pot apăsa „end game”, „shut down computer”, „restart”, „kill all”, „resurrect all”, „select all”, „delete all”, „back up system” etc., etc. Comenzi. În primul rând ale minții. Treptat, ajung aservit acestui mod de a controla și eu însumi nu mai înțeleg un alt fel de a fi în interacțiune cu ceilalți decât așa. Ba, de cele mai multe ori, caut cu obstinație acele legături în care oamenii joacă același joc ca și mine, adică au aceleași deja deviații de conștiință. Suntem creați să existăm în relație, nu ne putem izola fără să o luăm razna, avem nevoie de contact cu ceilalți. (Nu discut cazul asceților care se afla într-un alt fel de comuniune cu aproapele, ei stând în rugăciune neîncetată.) Și, guess what, nemaiputând juca după alte reguli, ele fiind deja adânc și pervers săpate și sculptate în sufletul meu, intru în relații grav bolnave cu oameni la fel de bolnavi, în care dorința de control și de supunere este centrală. Va fi o voce, probabil, care-mi va spune să stau departe de astfel de relații, dar eu o voi traduce, având deja sufletul afectat, ca stând departe de ORICE relații, pentru că pentru mine nu mai există altfel de relații decât cele în care mă simt eu bine, adică cele deja atât de dezechilibrate. Într-un final, după ce vom fi deja secătuit câteva suflete mai slabe care – cine știe – se vor fi eliberat cumva din strânsorile propriilor noastre combinații de taste care au la bază tasta ctrl (control), vom ajunge noi înșine, în acest năucitor scenariu, înrobiți unei astfel de relații, tocmai pentru a-l lăsa pe celălalt, sau pe cealaltă să înțeleagă că așa am fi vrut noi pe cineva să fie supus nouă. (Adesea îmi spuneam: cum să mai stau, Doamne, drept, când coloana mea vertebrală morală mi-e frântă în bucăți?) În timp, ne stingem, cu mintea și cu sufletul, alături de astfel de oameni, și se sting și ei alături de noi, în suferință și abuz. Și aici mă opresc, pentru că lucrurile iau o altă turnură. Vestea cea bună este că Dumnezeu nu m-a lăsat și nu ne lasă. Pentru că ne iubește. Ne iartă și ne vindecă. Pe bune. Dumnezeu este Iubire. Iar eu nu pot avea o relație de iubire cu acel caracter pe care-l controlez pe ecran, dezvoltându-i puterile și calitățile sau abilitățile, și așa mai departe. (Relațiile omenești bazate pe control sfârșesc adesea în abuzuri emoționale grave datorită suferinței rezultate din neputința de a iubi.) Sufletele noastre mor fără Iubirea Creatorului. Nu mă întreba de ce. Așa ne-a făcut El. (De ce trebuie să-ți încarci acumulatorul celularului? Na, poftim întrebare!) Ba, mai mult, pentru a fi vii, trebuie să dăruim această iubire aproapelui. Or nu putem iubi fără să fim liberi. Vrăjmașul ne vrea prinși în iluzia aceasta mincinoasă a supunerii, controlului, dominației. Cu cât o relație este mai adânc marcată de dorința de control și de dominație, care au la bază frica și neasumarea adevărului, cu atât acea relație are nevoie de oxigenul iubirii lui Dumnezeu. Or, în iubirea lui Dumnezeu descopăr de fapt, adevărata libertate, care crește, cu fiecare zi ce o petrec, cumva paradoxal, renunțând la a mai face obsesiv voia mea. Ceea ce mi s-a părut o piedică a fost: cum să mă las în grija lui Dumnezeu? Adică să-mi controleze El toate mișcările, mieee? Cu „combinațiile Lui de taste și cu click-urile Lui de mouse”? Evident că nu formulasem expres astfel aceste întrebări, dar sâmburele lor era acesta. Adică să devin eu personajul controlat de pe monitor? Mașina care trebuie să câștige cursa în NFS? Ei, par întrebări copilărești, dar ele ascundeau temeri și opreliști reale, care se insinuaseră în mintea mea. Alteori, cădeam în cealaltă extremă: „Na! Mă las în Voia Ta, fă ce vrei cu mine!”. Și nu se întâmpla nimic, decât că mai trecea o zi fără să se întâmple nimic. Treptat am început să trăiesc și eu puțin din taina aceasta a libertății și a iubirii în care El ne-a făcut. Și nu pot să-I mulțumesc destul pentru asta. Domnul nu mă cheamă să-I fiu sclav, ci împreună lucrător cu El, întru iubirea și harul Duhului Său cel Sfânt. Ei, perspectiva se schimbă astfel, și sufletul recunoaște adevărul, acum. Împreună lucrători cu Domnul, asta suntem. Iată începutul tainei libertății. Domnul lucrează delicat, într-o relație incredibil de personală și de intimă cu mine, tandru, minunat, cu grijă, cu binecuvântare, cu jertfă, cu dăruire, cu mângâiere, și întotdeauna cu acordul meu. Eu Îi spun: „Lucrează, Doamne, cum știi Tu mai bine, mântuirea mea.”. Și uneori e înspăimântător – în aparență – ce se întâmplă, iar la final, sufletul meu se bucură și tresaltă până la cer, văzând minunatele Sale lucrări. Pentru că atunci când Îl chem și Îl rog să lucreze în viața mea, să mă ajute cu ceva, mijloacele și căile pe care le folosește, și binele pe care-L face tuturor celor implicați – nu doar mie – este infinit mai mare și mai frumos decât orice aș putea realiza eu vreodată, cu toate combinațiile mele de taste și comenzi. Iar, pentru mine, una dintre dovezile minunate ale faptului că Dumnezeul acesta este adevărat este aceasta: faptul că m-a făcut cu o înfricoșătoare putere de a-I spune NU. Numai din asta se vede nemărginita Lui măreție. Asta dacă nu vrei să-I privești măreția într-un bob de grâu sau de nisip.
Domnul să te învețe cum să te lași în Voia Lui. Domnul să te învețe împreuna lucrare în harul și darul Sfântului Său Duh, prietene Jucător! Nu uita: întrebările noastre sunt adevărate, chiar dacă fac parte dintr-un fals scenariu al minții, tot de noi sau de vrăjmașul construit. Caută mereu Adevărul și păstrează inima deschisă.
Călin