Da, am coborât în mine și așa e: comunismul e ceva cu care nu pot face pace. Am mai „văzut” că... și am simțit ca o povară din inconștientul comun al familiei mele... am mai încercat în scris (atașamentul) și m-am blocat într-un acut sentiment de trădare pentru părinții, bunicii mei... dădeam semne puternice de rană de nedreptate și nu o identificam unde anume e la mine... pentru că era la ei, la „noi”... Măicuță, cum să integrez așa ceva?...
M-am blocat, Măicuță! E ca atunci când mi-ați spus că diavolul nu trebuie integrat... cum să „integrez comunismul”?? Asta-i logica ucigașă, nu? Eu să duc mai departe o luptă surdă care... nu e a mea în mare măsură.
Da, am aflat de curând că frica mea cea mare și adâncă este nu o frică a mea cât una a familiei în care m-am născut: frica de… Cum să scriu că e frica de comunism?!… Comunismul e un cuvânt care înseamnă un sistem construit de oameni… un sistem catalizator de mediocritate, de… ce poate fi mai rău în oameni…
Am urât acel sistem fără să știu ce înseamnă abuzurile și că el abundă în ele. Am preluat suferința mută a familiei mele dintr-o realitate negată și ascunsă ani mulți mie, nedreptatea, furia surdă întoarsă spre sine, ura neputincioasă, urletele de plâns manifestate sau înghițite, sălbăticia torturilor, peregrinările și dezrădăcinările… „obiceiul” de a-ți face cruce cu limba când treci pe lângă o biserică, cinele de taină în jurul lumânărilor cu vorba joasă și urechi ațintite afară la lătratul câinelui, bucuria în nefericire, jalea, jelania și sacrificiul, moartea, viața... nunțile, botezurile: normalul în anormal, și mai presus de toate: lupta. Lupta surdă, lupta fără sorți de izbândă, o luptă într-un spirit sinucigaș… e prea dur spus… o luptă de a nu renunța chiar și dacă ești atât de conștient că e fără reușită, încât pe dinăuntru urli de disperare. Te uiți la oamenii din jurul tău și îi vezi cum se transformă în monștrii peste noapte. Cei mai mulți, din păcate, nici măcar atât; cei mai mulți s-au transformat în lași. Tatăl meu refuză și acum să vorbească. Refuză și acum să… mai caute, să mai vadă. În acest moment mă mir că nu am ajuns schizofrenică. Am copilărit într-o lume care avea două fețe, dublă gândire etc., totul era dublu și ambivalent. Dacă aș avea putere, aș striga la cei 23 de milioane sau câți suntem și… noi toți am fost asta! Noi toți avem o istorie… schizofrenizantă, la nivel de popor noi toți avem asta de asumat.
…
Deci… cine ești tu, comunismule, până la urma? Ce? Mi se pare de bun simț să știu mai întâi față de cine am frica moștenită. Nu ești ceva concret, nu ești un lucru, nici ființă… dar ai fost posibil! Ai existat chiar dacă nu pot fi de acord cu tine… Am mai încercat să aflu despre tine. Și pe lângă orori, mai mari decât ce au suportat ai mei, sau mai mici, am mai aflat că te-ai petrecut cumplit de simplu. Nu ai fost ceva sofisticat, complicat, ai fost posibil însă. Ai fost aberant, dar ai fost. Până la urmă singura ta „calitate” este că ai fost?! Oamenii au devenit (erau?) vizibil monștrii, lași, victime, agresori, sfinți, eroi… adică cam ca acum. Poate doar asta ai fost: o întoarcere în afară a ceea ce e în oameni pe dinăuntru. Și atunci ai fost ce? O clismă socială?
Te-am urât cu toată ființa mea!... Și mă întreb pe cine am urât? Sau ce? Te-am hrănit cu ura mea. Și am rămas legată de tine. Am și acum imagini atât de vii în minte și atât de dureroase… iartă-mă, bunicule, că nu duc lupta mai departe! Iartă-mă, tată, că nu vă răzbun și că am ales să am alte credințe! Nu o fac pentru că nu îmi pasă sau pentru că nu înțeleg. Cum aș putea să nu înțeleg când mă doare toată durerea voastră?...Iertați-mă voi toți ai mei! Aș hrăni din mine, din voi, o himeră odioasă. Vă rog să ne reluăm demnitatea pe care ne-am pierdut-o în șirul lung de lupte… cu o clismă socială. A fost parte din viețile noastre. Viețile voastre pe care eu le respect.
…………Aici m-am blocat în acut sentiment de trădare și într-un plâns care mă gâtuia în timp ce îl plângeam… până am adormit.
Vă îmbrățișez cu mult, mult drag,
N.N.
Copila mea iubită,
A deveni tu însăți, nu înseamnă trădare. Nici măcar nu ar fi nevoie să cerem iertare familiei de care ne despărțim când alegem o valoare pe care ei au respins-o sau au modificat-o din neputință.
Acum e vorba de neputința ta. Îți amintești că la un moment dat ai descoperit că nu puteai să spui pe nume unor sentimente pe care le-ai trăit și care te-au marcat, te-au setat în comportamente aducătoare de nefericire, pentru că asta ar fi însemnat să numești anumite comportamente ale tatălui tău, pe care îl iubești și-l admiri, ca fiind rele, crude, iraționale. Ai îndrăznit să faci asta și ai descoperit că tatăl tău, ca persoană, merită respect și iubire, dar că tatăl tău, judecat după acele fapte, poate fi numit abuziv, surd la ce simțeai tu, orb la nevoile și așteptările tale sau ale celor dragi din jur.
Acum e vremea să trăiești mai profund acestă revelație: capacitatea omului de a face rău fără să fie rău și neputința lui de discerne cele două dimensiuni ale sale.
Dacă omul se identifică, își întemeiază identitatea pe ce face și rezultatele acestora: ce are, ce pare, cum e văzut, se va judeca pe sine numai după fapte și nu se va cunoște în adevărata sa realitate pentru că omul nu știe ce face când face rău.
Noi, tu și eu, știm acum că facem răul pe care îl urâm pentru că ne-a fost turnat în minte, ne-a fost scris în „frunte”, l-am moștenit și l-am învățat în „cei șapte ani de acasă” și s-a amestecat cu iubirea noastră pentru cei de care depindeam în neputințe până la a nu le mai deosebi. În această stare de confuzie nu putem lucra porunca iertării pentru că totul devine scuzabil (sărmanul tata, a fost pe front...), sau firesc (asta-i viața, oameni suntem...), sau chiar datorie etică (nu ai voie, nu e frumos să-i judeci pe cei care s-au sacrificat pentru tine...). Nu putem ierta și pentru că, mai adânc, nu știm pe cine să iertăm: pe cel ce a făcut fapta care ne-a rănit, sau pe cel ce este în fața mea, în viața mea.
Și ai văzut, ai deosebit și te-ai folosit de această deosebire între faptă și făptaș, o importantă dimensiune a tainei omului.
Ai putea să-mi spui că în Scriptură ni se spune că vom cunoaște omul după fapte, după roade. Așa este și suntem îndemnați să apelăm la această cunoaștere în clipa în care vrem să știm dacă omul acela este un apostol adevărat sau unul mincinos, care se ascunde urmărind să ne înșele. Faptele sale ne vor arăta, dacă vom voi să vedem, cele ascunse ale sale în acel moment. Dar nu-l vom cunoaște așa cum îl cunoște Dumnezeu, așa cum a fost și va fi, ci doar cum este în acest moment: bun dacă inima sa e dăruită lui Dumnezeu Cel „Sigur Bun”, sau rău, dacă inima sa e împietrită, închisă în sine, centrată pe ce-i place și ce nu-i place, adică despărțită de Dumnezeu și parazitată de lucrările duhurilor întunericului.
Așadar, Copila mea, integrarea unei suferințe în istoria personală pentru a deveni întregi ne cere un dublu efort conștient: mai întâi acela de a crede, a accepta și a cunoaște prin trăire adevărul că fără Dumnezeu nu suntem oameni, nu suntem întregi și, ca urmare, să învățăm să nu mai fugim de El și de felul în care El vrea să intre în viața noastră și să lucreze în noi și cu noi. Apoi, efortul de a deosebi persoana de faptele sale atât în noi înșine cât și în toți cei care fac parte din viața noastră. Numai așa va fi posibilă lepădarea liberă de noi înșine ca să devenim așa cum ne gândește Dumnezeu, ca El.
Comunismul, ca realitate istorică în tote dimensiunile ei existențiale, a fost și este unul din marile cataclisme produse, cum bine spui, de „întoarcerea în afară a ceea ce este în oameni pe dinăuntru”. Noi, tu și eu, părinții noștri, bunicii noștri am fost victimele acestui cataclism și fiecare l-am trăit profitând de el pentru a ne proiecta în afară cele ascunse ale noastre. Făcând asta, ne-am ales o anumită cale sau poziție existențială, dar ne-am și văzut și, până la urmă, am putut alege să ne identificăm cu cel făceam sau să ne lepădăm. Unii am fost torturați, alții am fost torționari. Unii am fost colaboratori, alții victime. Unii am fost eroi, alții lași. Unii au devenit sfinți, alții au alunecat până în fundul iadului... Această realitate face imposibilă privirea comunismului ca ceva abstract. El a fost pentru mine o situație în care eu am ales una sau mai multe din atitudinile posibile și am trăit tot cortegiul de emoții și sentimente, de durere și frică, de ură și milă care însoțesc aceste atitudini.
Revenind la tine, comunismul este ce ai trăit și accepți sau să negi din atitudinile tale în timpul cataclismului și în această suferință posttraumatică.
Dacă vei continua să accepți necritic ura familiei față de comunism ca rău în sine și nu vei putea discerne între valorile lor anticomuniste și atitudinile față de poruncile lui Dumnezeu, zadarnic vei încerca să „integrezi comunismul”. Pentru tine comunismul este ce ai suferit tu și chemarea lui Dumnezeu pentru a te ajuta să ierți ce te-a durut pe tine, fie ca rău pe care l-ai îndurat, fie ca rău pe care l-ai făcut. Ai nevoie să faci acest „inventar”.
Atenție, Copile, e vorba de trăirile tale, de simțirile tale, de faptele tale, de consecințele asupra ta a faptelor și atitudinile celor din jurul tău. Tu nu ești responsabilă de sentimentele nimănui altcuiva. Tu poți să ierți răul îndurat de tine, poți să oferi Domnului ura ta pentru a o transforma în iertare și iubire, dar nu poți face nimic cu ura celor din jurul tău și din familia ta. Numai ei o pot lucra cu harul lui Dumnezeu. Tu te poți elibera de ură iertând, fără să-ți trădezi bunicul, pentru că nu-i faci rău și nu-i negi valorile. Negarea sau trădarea valorilor cuiva se face pe „orizontală”, alegând valori opuse sau „nonvalorile” corespunzătoare acelor valori. Alegerea logicii și valorilor lui Dumnezeu dăruite nouă prin Hristos Domnul în Biserica Lui, nu este din același plan și nu este în opoziție cu niciuna din pozițiile antagoniste. Ea le integrează fără a le nega, fără a le desființa, prin iubire și iertare cu iubirea și iertarea lui Dumnezeu.
Oare, are sens ce-ți spun?
Poate că lucrând pe direcția asta vei descoperi că, deși familia ta a fost anticomunistă și a continuat „obiceiul” de a-și face cruce cu limba când trece pe lângă o biserică” sau „cinele de taină în jurul lumânărilor”, nu fiecare membru al ei a trăit poruncile lui Dumnezeu până la „iubirea de vrăjmași”. Aici vei avea nevoie să nu judeci și să desparți persoana de fapta sa. Aici ai voie să mergi mai departe fără să crezi că trădezi pe cineva. Dimpotrivă, împlinești ceea ce în acele condiții nu a fost posibil. Și, împlinind tu, se împlinește și neamul cumva, și familia.
Dacă cineva alege să între în Biserică acum, când niciun cataclism politic nu-l oprește, și să intre în relația vie cu Dumnezeu prin Sfintele Taine și rugăciune, nu-i trădează pe cei din neamul său care n-au mai făcut asta pe vremea comunismului, fie pentru că erau prea buni, sau prea răi. Dimpotrivă!
Cu drag mult și rugăciune și respect,
Maica Siluana