„Și de faptul că eu sunt indispus în această seară se pare că era nevoie, și de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară.”
În seara asta m-a cuprins o stare de indispoziţie și m-am apucat de citit sesiunea a șaptea până ce am dat de citatul de mai sus din Arhim. Simeon Kraiopulos și mi-au dat lacrimile. Prin urmare, problema nu e ca sunt indispus, ci nevoia de a afla de ce a îngăduit Dumnezeu să fiu indispus, ce vrea să-mi spună prin asta. Așa mi-am dat seama că eu în mod formal mă predau voii lui Dumnezeu, însă lăuntric sunt încă îndărătnic. Sunt indispus (deși nu vreau să recunosc asta) pentru că am un salariu mic și mă gândesc că nu știu cu ce o să plătim taxele la facultatea soției (ca și cum nu aș ști că Domnul vede situația în care suntem), pentru că nu scriu articolele pe care le am în cap... Toate astea nu sunt decât împotriviri ale omului vechi care vrea să dețină el controlul, să nu se predea. Nu mă supăr pe el, accept că există și Îl rog pe Domnul să facă cu el ce știe.
Îl mai rog pe Domnul să mă ajute să nu mai uit că fără El nu pot face nimic.
Mult timp am fost atât de mândru în sinea mea că de acum știu ce trebuie să fac ca să mă poziționez corect în fața Domnului încât am uitat că de fapt nu eu mă poziționez, ci El mă așează pe mine corect. Iartă-mă, Doamne, că uit de Tine!
Nu înțeleg de ce a durat atâta până am ajuns la sesiunea a șaptea.
Sau poate că nu voiam să aflu ce e cu adevărat cu mine, nu voiam să văd că mai am încă mizerie de care mi-e silă, că nu m-am lăsat în voia Domnului... Acum abia am aflat toate astea… Probabil că am crezut că eram pe drumul cel bun și că, deși nu eram gata, nu mai aveam mult. Iată că mai am!
Miluiește-mă, Doamne, după mare mila Ta!
Dr.
P.S.: Vă sunt recunoscător, Maică, pentru delicatețea cu care m-ați îndemnat să fac Seminarul și pentru faptul că nu m-ați presat. Rugați-vă să-mi dea Domnul puterea să fac și ultimul pas, sesiunea a opta. Vă iubesc.
Dragul meu Băiat, drag,
Și eu te iubesc mult și-ți mulţumesc pentru că n-ai renunțat la Seminar, că și dacă mergi încet, de fapt între sesiuni lucrezi și că ai o bună înțelegere-așezare în relația cu omul tău vechi.
Cred că ne-ar fi de folos acum, pornind de la cele spuse de tine, să vorbim mai amănunțit despre ce înțelegem prin acest om vechi ca să ne așezăm mai corect și în fața lui și în fața conștiinței noastre.
Noi știm și credem și mărturisim că prin Taina Sfântului Botez ne-am lepădat de satana și am fost eliberați de puterea păcatului originar prin unirea cu Hristos și prin credința în El, însoțită de o dreaptă închinare Lui, ca unui Împărat și Stăpân al nostru. Puterea păcatului originar, acea rupere de legătura directă cu Dumnezeu, este, de fapt, o neputință: neputința de a face binele pe care firea noastră îl dorește prin ceea ce numim „chipul lui Dumnezeu din noi”. Este neputința de a fi om în sensul adevărat al cuvântului, adică făptura ceată după chipul lui Dumnezeu, investită cu capacitatea de a deveni ca Dumnezeu prin împreună lucrare liberă cu Acesta. Diferenţa dintre omul așa cum a fost gândit de Dumnezeu și omul care devenim refuzând devenirea în El, este, iertată să-mi fie „metafora”, ca deosebirea dintre un frigider conectat la rețeaua de curent electric și unul neconectat în care depozităm obiecte mai neplăcute la vedere și pe care punem diferite podoabe...
Prin Botez redevin, potențial, om. Suntem iarăși conectați la Sursa Vieții, la Dumnezeu ca Putere Care Se dăruiește pe Sine și lucrează cu și în noi. Doar că noi, la orice vârstă am primi Botezul, nu suntem imediat conștienți de această putere. O vreme, mai lungă sau mai scurtă, după atitudinea fiecăruia, ea lucrează în adâncul nostru, iar contribuția noastră liberă este credința în această lucrare tainică și ascultarea de voia lui Dumnezeu care ni se face cunoscută, la nivelul capacităților noastre cognitive, prin poruncile Lui, prin învățătura Bisericii și a părinților noștri. Aceștia din urmă sunt, de fapt, cei care ne hrănesc și trupește și sufletește și ne formează, în primii ani de viață, conținutul conștiinței. Este perioada în care conștiința noastră poate fi silită, îngustată, limitată doar la „cunoașterea” celor văzute. Scriu „cunoaștere” între ghilimele pentru că nu e cunoaștere în sensul deplin al cuvântului, ci doar o reprezentare a lumii percepute cu simțurile mele și interpretate cu lucrarea creierului meu. Adevărata cunoaștere este chemarea și oferta lui Dumnezeu de a-L cunoaște pe El, de a ne cunoște pe noi în El, de a deveni ca El, de a dobândi asemănarea, adică Viața Veșnică. Iar Viața Veșnică, sau Viața veacului ce va să vină, cum spunem în Crez, nu înseamnă nemurire, sau o prelungire a acestei vieți la nesfârșit, ci trăirea Vieții Care Este Dumnezeu.
Dacă alegem să rămânem la primul stadiu de existență al conștiinței, rămânem în „întunericul cel mai din afară”...
Așadar, omul vechi este felul de a fi și trăi fără Dumnezeu, fără lucrarea conștientă și susținută cu harul Lui. Iar omul nou, este felul de a fi și trăi în legătură vie cu Dumnezeu prin orientarea întregii vieți către Dumnezeu și voia Lui și chemarea conștientă a harului în lucrarea tuturor puterilor ființei noastre. Omul nou trăiește într-o permanentă amintire de Dumnezeu, într-o permanentă stare de epicleză, de chemare a Duhului Sfânt în ale noastre pentru a le transforma în ale Sale.
Orice uitare a lui Dumnezeu este o cădere în omul vechi care este, de cele mai multe ori, rezultatul primei noastre deveniri. Firea, în ea însăși, are înclinația, rămasă de la cădere, de a căuta plăcerea și de a fugi de durere până la alegerea călcării voii lui Dumnezeu, adică până la păcat.
Copilul vine pe lume cu această înclinație, dar ascultarea de ea depinde de ce învață de la cei care îl cresc și de moștenirea pe care a primit-o de la părinți. Dacă aceștia îl cresc în „legea lui Dumnezeu”, adică tot ce rânduiește și oferă și cere Dumnezeu pentru devenirea noastră întru asemănare, omul nou va crește firesc și armonios, deși nu fără luptă. Vezi viața Sfântului Siluan Atonitul. Dacă părinții trăiesc în afara „legii lui Dumnezeu”, copilul va crește după asemănarea lor, chiar dacă se va răzvrăti împotriva felului acestora de a fi și trăi. Tot ce trăiește copilul în perioada celor „șapte ani de acasă”, se scrie în mintea și trupul său și-l determină să repete ce a învățat.
Este foarte important pentru noi, așadar, cine ne naște, cine ne crește și ce primim ca dat din această lume, ca moștenire de la părinți, strămoși și lumea în care ne naștem ca mediu al devenirii noastre. Dacă părinții și lumea noastră nu se află într-o legătură vie, de har, cu Dumnezeu, primim de la ei doar cele ale acestei lumi, chit că am fost Botezați. Oricum, primim de la ei toată neputința lor, credințele lor, superstițiile lor, fricile lor, felul în care își trăiesc emoțiile și în care își rezolvă problemele ascunse și văzute... Da, este foarte important, dar nu determinant. Altfel libertatea noastră ar fi un cuvânt gol de sens. În noi, omul nou nu moare. El doar nu știe să trăiască, este împiedicat, ascuns, dar dorința lui și puterea dată lui și hrănită acolo în ascuns de Dumnezeu, ne cheamă, ne strigă, ne îndeamnă să ne oprim și să ne trezim la adevărata viață.
Dumnezeu, de asemenea, vine mereu și mereu către noi prin toate întâmplăriile văzute ale vițeii și ne cheamă în mod tainic, prin cele nevăzute, stând și bătând mereu la ușa inimii noastre. Când suntem triști și nu știm de ce, când ne întrebăm ce sens are viața și zbaterea noastră, când amuțim de uimire în fața frumuseții, a gingășiei sau a liniștii, răzbate prin surzenia noastră glasul Său blând: „Cu dor doresc să intru la tine și să cinez cu tine!”.
Și vine vremea, ceasul fiecăruia dintre noi, în care, oricum am fi crescut, orice ni s-ar fi întâmplat și orice am fi învățat, auzim Glasul și putem alege să-I spunem Da sau Nu.
Când spunem Da, ne angajăm să ne lepădăm de omul vechi, de tot ce am dobândit fără El și să ne îmbrăcăm în El. Și această lepădare este, în primul rând, lepădare de uitarea lui Dumnezeu.
Iată oferta sesiunii pe care o lucrezi acum și a celei ce urmează, Băiatul meu drag! Doar să nu uiți că sesiunea a opta e fără de sfârșit.
Cu nădejdea că răspunsul meu îți va fi de ajutor, te îmbrățișez cu drag și binecuvântare,
Maica Siluana ta