Doamne, iartă-mă. Nu lăsa ca lepădarea mea de vrăjmașul să fie și lepădarea mea de aproapele. Aici este confuzia mea extraordinară. Oamenii înduhovniciți, care au cunoscut de-a lungul anilor multe situații, au acest discernământ, această capacitate de a înțelege, de a intui, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum anume trebuie procedat pentru a ține aproape omul, îndepărtând simultan păcatul. Eu nu am această înțelegere. Și cum aș putea-o avea, de vreme ce, în ceea ce mă privește direct, înțelegerea propriilor mele păcate și patimi lasă atât de mult de dorit? Încă nu am o conștiință bine formată și întărită în duh și în bine, încă bâjbâi între inacțiune și acțiunea forțată, constrângătoare. Oprește, Stăpâne, judecata mea cea greșită și revărsă mila și iubirea Ta peste noi toți. Nu lăsa ca lepădarea mea de păcat să fie și lepădarea mea de aproapele meu, căci toți suntem copiii Tăi iubiți. Binecuvântează, Doamne, pe toți cei care m-au făcut să sufăr și pe care i-am făcut să sufere în viața mea. Amin.
Moralitate exterioară / moralitate interioară. Există un echilibru atât de fragil între cele două, după cum îl observ atât de pregnant, în ultimul timp, în relațiile cu / dintre ceilalți. Cei care cădem în moralitatea exterioară, căutam majoritatea reperelor noastre de acțiune în așteptările / reacțiile celorlalți. Cei care cădem în moralitatea interioară, devenim autarhici, schizoizi, autosuficienți. Degeaba mă chinui, lucrurile sunt clare: fără Hristos nu am nicio altă șansă decât să îmi transform viața într-o consumatoare obsesie generalizată de a păstra echilibrul, raporturile, relațiile, dozajele, cantitățile, proporțiile. Fără nimic firesc și curgător. Fără Hristos nu am nimic serios și durabil care să-mi confere certitudinea că la capătul lanțului uriaș de evenimente în care sunt implicat și pe care le implic prin alegerile mele continue, conștiente și inconștiente, va fi ceva bun. Pentru mine, pentru ceilalți, pentru tot ceea ce mă înconjoară.
...
Doamne, în această zi Te rog ascultă rugăciunea mea. Limpezește, Stăpâne, învălmășeala gândurilor mele, după mila Ta. Pune început bun mântuirii mele, Stăpâne. Cu umilință cad înaintea Ta, nu mă lăsa să mai rătăcesc. Chemării Tale nu am răspuns atâta timp, nu mă lăsa să mai alerg după himerele cu care vrăjmașul m-a amăgit atâta timp. Primește, Doamne, pocăința mea. Luminează calea sufletului meu. Facă-se voia Ta. Binecuvântează, Doamne, pe toți cei care m-au făcut să sufăr și pe care i-am făcut să sufere. Vindecă neputințele noastre. Preacurată Născătoare de Dumnezeu, roagă pe Fiul tău cel Sfânt să se milostivească de noi. Sfinte Vasile, nu sunt vrednic să-ți port numele, ajuta-mă să mă învrednicesc de acest sfânt nume. Sfântă Ecaterina, îndepărtează nebunia care m-a cuprins atâția ani, în îndepărtarea mea de Tatăl meu, Părintele ceresc. Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, păziți-mă de cursele celui viclean. Îngerul meu păzitor, care mi-ești dat mie de la Sfântul Botez, ajută-mă să trec cu bine ispitele acestor zile.
Da, am greșit în general în ultimele zile, față de toți cei din jurul meu. Mi-am pierdut răbdarea. Am văzut lucrurile schimbându-se în jurul meu în direcția mea și am prins curajul prostesc de a accelera lucrurile cu forță și chiar mândrie. Am căzut în extrema dreaptă.
...E atât de ușor să pierd pacea și bucuria și liniștea pe care le-am adunat cu migală în ultimele luni. Raporturile cu ceilalți sunt extraordinar de fragile și de complexe. Oare unde este firescul raportării mele la ceilalți? Sunt în nefiresc, pentru că încerc să fiu creștin, iar toți iubesc rezultatele și efectele creștinismului meu asupra mea și asupra relațiilor mele, însă refuză categoric și se îngrozesc când e vorba de mijloace, precum postul sau mersul la biserică, sau diverse limitări și interdicții, care sunt percepute în elementul lor negativ și frustrant, pentru că sunt privite și înțelese doar ca privări, venite din exterior. Pot să acuz pe cineva pentru asta? Nu. La fel am fost și eu. Nu am înțeles nimic, nu am trăit de dinăuntru nimic din tot ceea ce înseamnă adevărata credință creștină. Nu am întotdeauna metodele și naturalețea de a le comunica celorlalți cu bun simț și decență ceea ce simt. Mă justific acum. Doamne, am greșit undeva și încerc să înțeleg unde.
...
Am dobândit acest neajuns incredibil de a vedea mereu complicațiile de conștiință sau relaționale în jurul meu și de mă lăsa copleșit de impulsul ireprimabil de a oferi soluții „perfecte” de ieșire din criză sau din blocaje. Soluțiile mele. Văd atât de bine acum, cât de greșit este să mă grăbesc, să ofer explicații, analize, sugestii, sfaturi. Ba chiar m-am trezit că am ajuns să dau binecuvântări la modul formal, așteptând ca un hocus-pocus efectul trezirii și al luminării celorlalți.
Doamne, Tu vezi atât de bine unde sunt zbaterile mele. Nu mă lăsa să provoc mai multă suferință în jurul meu, vrând și intenționând să fac bine.
Excesul meu, asupra mea adică, generează vizibil un exces în relațiile cu ceilalți. Mă dezechilibrează relațiile cu ceilalți. Dintotdeauna s-a întâmplat asta. Fără Dumnezeu, mereu prezent la modul conștient, numit, în minte, toate relațiile mele cad în desuetudine. Doamne, într-o zi voi reuși și eu să îmbrățișez și să mângâi mereu, precum faci Tu și Maica Ta?
Se întâmplă acest fenomen straniu și greu de controlat: în singurătate îmi dobândesc liniștea și un soi de echilibru fragil, cu care apar ulterior în prezența semenilor mei, care fie se agață de mine, dezechilibrându-mă cu greutatea lor, fie mă lovesc, încercând să spargă această bucurie și liniște.
Văd, la muncă, cu colegii sau cu prietenii această apropiere a lor iscoditoare, această tendință teribilă de a-mi stabili identitatea: în superioritate sau în inferioritate, pentru a ști dacă să intre în jocul de dominat sau de dominant. Adesea am impresia că acest joc este generat doar de mine, în pofida intenției mele de echilibru. Refuz mereu acest joc prin diverse mijloace, sau încerc, cel puțin, pentru că urăsc să văd lângă mine oameni care tac supuși sau oameni care cotcodăcesc plini de sine și plini de ironie la adresa celorlalți. Am momente când îmi pierd răbdarea, și asta, de obicei, pe un fond de minus energetic, din oboseală și stres. Atunci e greu să-mi adun gândurile. Caut adesea un fel de asertivitate universală, un echilibru utopic, în care toți oamenii să se liniștească spontan și natural, să comunice simplu și frumos, în unitate, iubire și înțelegere.
Mă deprimă ușor orice conflict.

Relațiile bazate pe compensarea carențelor, lipsurilor, defectelor, minusurilor, complexelor, slăbiciunilor sunt născute din dorința noastră fierbinte de a vindeca ceea ce eu nu am prin ceea ce celalalt are, și invers. Fenomenul care se întâmplă este dramatic: slăbiciunile se amplifică, de fapt sunt întreținute și amplificate continuu și spontan, pentru că orice inițiativă de vindecare stârnește în celalalt sau chiar în mine o barieră compulsivă: groaza de a nu fi vindecat și părăsit, de vreme ce motivele inițiale al relației – nefirescul, defectul, slăbiciunea – sunt vindecate. În acest cerc vicios, în care eu-ea suntem prinși ca în niște gheare invizibile, ne auto-distrugem, luptând mereu să ne vindecăm. Rezultatele sunt basculate, inversate, iar eu asist cu groază cum toate intențiile mele bune, de a mă ajuta și de a ajuta, de a mângâia și de a fi mângâiat, au rezultate dezastroase pentru mine sau pentru partenerul meu de cuplu bolnav. Iar ceea ce este extraordinar urmează acum: carențele, lipsurile, defectele, minusurile, complexele mele – care sunt majoritatea păcate, patimi, sau consecințe ale patimilor și păcatelor – le iartă și le vindecă Hristos, la cel mai propriu mod cu putință (simt concret în rugăciune și în Euharistie în mine, în mintea mea, în sufletul meu, în inima mea eliberarea extraordinară de o presiune și de o tensiune și de o greutate formidabilă pe care am purtat-o eroic în ultimii 15 ani). Astfel, vindecat sau mai bine spus, în convalescență, în curs de vindecare, simt și văd în jurul meu această extraordinară realitate: relațiile mele se vindecă, se normalizează. Ba chiar mai mult, apare bucuria de a fi, de a zâmbi.
E o taină extraordinară asta, prin care Hristos ne plinește ca ființe devenite prin păcat nedepline, viciate, grav rănite. Și simt cum, indiferent de stadiul maxim al căderii, El are această forță extraordinară de a mă salva, în momentul pocăinței (al metanoiei, al întoarcerii inimii către El). După ce acest lucru se întâmplă, care este piatra de temelie a credinței, începutul începuturilor, după ce această oprire extraordinară a ființei din autodistrugere are loc, totul se schimbă.
Senzația pe care am avut-o la un moment dat legată de această întoarcere este cea a punerii de-a curmezișul, efectiv, ca și cum îmi pot imagina acum o autostradă americană cu șapte benzi, care te duce către o destinație oarecare și brusc am simțit că totul se dezintegrează în mine și în jurul meu și am apăsat puternic frâna. Din spatele meu curgeau puhoaiele inerțiale de autovehicule care claxonau și mă evitau în ultima secundă și știam că această oprire este irațională, este o ieșire din logica tuturor (logica păcatului!?). Și am stat acolo, în mijlocul autostrăzii și am simțit vertijul amețitor din jurul meu, viteza amețitoare a lumii care apasă tot mai mult pedala de accelerație, și m-am uitat la indicatoarele de pe margine și direcțiile nu-mi (mai) spuneau nimic. Am simțit o disperare de nedescris, pentru că această incertitudine și această durere formidabilă de a înțelege că nu (mai) aveam destinație, ba, mai rău, că destinația mea era către suferință și către moarte, către întuneric m-a copleșit. Nu mai aveam nicio certitudine, mintea mea se oprise și în suflet mi se născuse credința că trebuie să mă întorc, să ies cumva din această curgere care nu (mai) era curgerea mea. Nu aveam nicio ieșire, niciun exit, n-am mai putut înainta nici măcar un metru pe această autostradă largă, n-am mai avut curajul să merg până la următorul exit (cum aș mai fi putut merge încă o milă după ce mă oprisem în acel mod?), pentru că asta mi-ar fi dezintegrat complet conștiința. În schimb, am simțit în mine o nesăbuită forță și dorință de a întoarce în mijlocul autostrăzii și de a porni în sens invers – cea mai terifiantă experiență a sufletului. A fost teribil, de nedescris. Vedeam chipurile stupefiate ale celorlalți venind și trecând în viteză, privindu-mă în timp ce înaintam pe cel mai greu traseu al vieții mele: încet, în sens invers, căutând cu privirea exit-ul pe care-l ratasem. Eram nebun, mă simțeam complet ieșit din raționalitate și, în același timp, pentru prima data în viața mea, aveam puternicul sentiment că la capătul acestei întoarceri voi găsi firescul și normalitatea. Ortodoxia este firea omului. Nu este o glumă, sau o metaforă. Este adevărat. Cred, Doamne, ajută necredinței mele. Eu sunt brânza bună în burduf de câine.

Mulțumesc, Om drag, pentru curajul de a mă lăsa să pun pe site fragmente din frământările și lupta ta! Domnul va ajuta astfel pe cei care încă nu s-au hotărât să pornească acest război sfânt care ne scoate din bezna dependențelor și a robiei patimilor atât de străine de bucuria după care tânjim!
Domnul să te binecuvânteze și să te întărească pe Cale!
Cu dragoste și recunoștință,
M. Siluana