Doamne ajută, Măicuță!
Sunteți bine, sănătoasă? Mă simt vinovată pentru că vă scriu atâta, și niciodată nu vă întreb pe dumneavoastră cum vă simțiți măcar.
Ați spus unei fete într-un mesaj pe site: „Doar un cuvânt: Paharul cel amar e medicamentul care ne vindecă de cangrena inimii care ne face să spunem NU lui Dumnezeu și harului Său!”. „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi!”, „Urgia lui Dumnezeu nu este decât dragostea Lui refuzată și batjocorită de noi. Nu e răzbunare, ci iubire și milă și ofertă de întoarcere! DA, e greu de priceput din afară!”

Ce luminare pentru mine.
Zilele trecute mergeam de la serviciu spre casă; pe acest drum am de trecut un pod destul de mărișor, are vreo două sute de metri cred. Un câine se rătăcise prin zonă, și ajunsese și el pe pod, numai că el era pe partea carosabilă, unde treceau foarte multe mașini. Nu putea veni pe trotuar, pentru că trotuarul e separat de drum printr-un gard, prin care nu se poate trece. Așa că, sărăcuțul, mergea speriat când pe un sens, când pe celălalt, și erau câteva mașini gata să-l calce, numai că șoferii au oprit la timp (pe pod se circulă și cu viteză mare). Am o sensibilitate foarte mare la violența față de animale și copii. Dacă cineva vrea să mă prost dispună total, îmi povestește o întâmplare legată de una sau de cealaltă. Văzând spectacolul ăsta pe pod, mai ales că animalul mergea pe drum în paralel cu mine, mă apucaseră fiorii pe șira spinării. Iarăși mă simțeam ca un gândăcel gata de pus în ac, în insectar. Gândul meu a fost că scena e absolut diabolică, pentru că a trebuit să străbat podul în paralel cu câinele care era să fie călcat de atâtea mașini. Nu a fost... Dar gândul meu îl făcea responsabil pe Dumnezeu de toată situația asta. M-am simțit umilită de mine însămi gândind asta. Nu smerită, umilită în sensul negativ. Înjosită. Oricât de bune lucruri adun în mine, ori le uit, ori nu le lucrez. Mi-e atât de ciudă pe mine că l-am învinovățit pe Dumnezeu! El e așa de bun cu mine și milostiv, iar eu refuz acest pahar pentru confortul meu. Mă văd așa, ca pe o scenă de teatru, în care Rațiunea mea, cu aparență androgină, merge în jurul Afectivității mele, mirându-se de asemenea creatură. Iar Afectivitatea arată ca o copilă răzgâiată, cu fuste cu volănașe, cu codițe împletite și fundițe, trântită pe jos în fund și strigând: „Nu! Nu! NU! și iarăși NU!” Și aleargă de colo colo pe scenă, până ce glasul Rațiunii o liniștește pe moment... pentru că Afectivitatea uită repede. Și când ascultă de rațiune și se cumințește, săvârșesc minuni, eu, o netrebnică, pentru că încep să înțeleg voia lui Dumnezeu și coboară mila Lui peste mine. E atât de greu să țin unite aceste două personaje.
La începutul drumului meu în credința creștină, mi-a dăruit Dumnezeu multe minuni. Au fost verificate și la duhovnic, și în scrierile Sfinților Părinți. Una din ele rămăsese în ceață, pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă, sensul. Ele au fost teologia predată mie de Dumnezeu... înțeleg acum că mintea și simțirea mea erau atât de strâmbe, încât dacă aș fi încercat să înțeleg singură scrierile creștin ortodoxe, nu știu ce ar fi înțeles mintea mea. Dar aceste evenimente m-au scos dintr-o cămăruță de unu pe unu într-o lume fără capăt. Știu că dacă schimbarea nu are loc în inimă, putem vedea îngeri, că mântuirea nu vine. De aceea iau aceste întâmplări la nivel strict teologic, pentru că s-au verificat toate exact prin scrierile creștin ortodoxe, conștientizând responsabilitatea acestei credințe. Într-un an, în Săptămâna Paștilor, am văzut-o pe Maica Domnului rugându-se pentru oameni. S-a rugat mult, și apoi a venit și ne-a spus că ea s-a rugat mult pentru noi, dar și noi trebuie să lepădăm voile noastre cele rele. Eram în genunchi, în fața ei. Răspunsul meu, DIN INIMĂ, a fost NU. Și-a coborât privirea spre mine, și când privirile noastre s-au întâlnit, am rostit grăbit, parcă trezită, DA, DA. Nu îi vedeam privirea clar, căci chipul ei strălucea ca soarele, îi vedeam oarecum conturul ochilor. Apoi s-a întors în biserică, și a plecat. Când s-a întors, și am putut-o privi, am văzut că era îmbrăcată ca în icoane, în albastru și roșu, ținând mâinile împreunate spre piept. Am văzut atâta frumusețe în ea, adică pe ea, încât înțepenește mintea încercând să priceapă. Am avut atunci siguranța sută la sută că dacă bărbații ar vedea această slavă a ei, nu ar mai avea nevoie de femei, de frumusețea fizică a femeilor, toți ar deveni monahi. E cea mai frumoasă ființă din lumea creată și necreată. Ar trebui să spună asta cei ce sunt vrednici, mă simt rușinată că vă spun ceva atât de intim, o spun spre slava Ei, pentru milostivirea ei față de mine și față de noi toți. Nu înțelegeam, chiar având așa o minunăție în fața mea, de ce am spus NU? Se conturează acum înțelesul, înțeleg cangrena inimii. Paharul suferinței e viața de zi cu zi, faptul că nu avem niciodată ce ne dorim, dar mereu ne dorim mai mult, mereu ceva nou, mereu altceva. Să luăm paharul înseamnă să mulțumim Domnului pentru fiecare clipă de lipsuri, pentru că, de fapt, lipsa e în mintea noastră, e nevoia de confort material, trupesc sau afectiv. Și e o rugăciune către Maica Domnului, ceva cu „izbăvește-mă, Doamnă, de înșelăciunea trupului, a lumii și a diavolului”. Ce luptă cumplită e în mine pentru această fericire materială... nu e de ajuns să mă duc la biserică la slujbe sau să mă rog acasă, trebuie, TREBUIE să schimb inima. Altfel, nimic nu are sens și nici mântuire nu este. Vai și amar de inima mea bolnavă, cangrenată toată de toate răutățile mele. Și când mă gândesc că afectivitatea mea, atât de incontrolabilă de cele mai multe ori, caută alinarea într-o relație cu un bărbat. Parcă a fost programată pentru asta, sau de fapt, numai asta știe, doar atât a învățat ea în toată viața mea.
Când eram la liceu, mergeam la o domnișoară consilier. Dânsa avea un tic, fiecărei persoane pe care o cunoștea, îi alipea un personaj dintr-o carte, cu care i se părea că seamănă foarte mult. Pe mine m-a asemănat cu Nastasia Filipovna, eroina lui Dostoievski. Avea să se adeverească atât de mult această comparație... Chiar sunt o Nastasie; și viețile noastre seamănă foarte mult. Chiar și un abuz, pe care doar l-am spovedit la duhovnic, dar nu am îndrăznit să mă uit prea adânc la el. Și au mai fost și alte abuzuri. Citeam despre acest personaj că nu-l poate iubi decât pe Iisus Hristos. Înțeleg atât de bine asta, și nevoia mea de perfecțiune... nu sunt eu perfecționistă, cât am nevoie de asta. De mică sunt așa. Când eram copil și mă uitam la seriale SF și credeam că poate există extratereștri, mă uitam seara la cerul înstelat și mă gândeam că dacă acest Univers este mărginit, așa cum îl arată serialele SF, cu planete locuite și așa mai departe, mă simțeam cum mi se taie o cale de libertate, pentru că aveam o nevoie extraordinar de mare în mine (zic așa, pentru că eram copil, de opt, nouă ani, dar trăiam intens aceste sentimente) de absolut, de ceva nelimitat, infinit. Și așa mă linișteam, așa mi se lua greutatea de pe piept. Am cunoscut câțiva băieți de când am cunoscut credința ortodoxă, au fost relații cuminți, băieții au fost foarte buni sau buni, dar le-am dat papucii la toți. Le-am găsit cusururi, sau, după cel mai recent caz, mă alipeam prea tare de el (încă nu știam atunci de codependență) și simțeam că nu e bine, așa că preferam să fug de el. Celibatul e păcat oare? Probabil că în cazul meu ar fi, pentru că nu prea mă văd rezistând singură, în lume. Dar cine știe ce surprize are Dumnezeu pentru mine, puse deoparte.
M-am luat cu poveștile și nu mai știu unde vroiam să ajung.
Trăiesc flămând, trăiesc...
Sfinte Mucenice Valeriu, roagă-te lui Hristos pentru noi.
Măicuță, mă iertați pentru lungimea mesajului. Mă gândeam să încep un jurnal al unei codependente, după modelul lui Călin. Poate așa mai scot din mine la vedere păsărelele din mintea mea.
Să ne binecuvânteze Dumnezeu cu Bucuria Sa cea sfântă, să ne dar har și întărire pe această cale a vieții.
AI.