Atâta timp cât cineva priveşte Biserica din afară, chiar dacă e botezat ortodox şi "crede în Hristos", o va vedea aşa cum o vede prietenul tău.

Adevărul este Iisus Hristos şi El este în Biserica Lui, ascuns în Poruncile Lui! De ce ascuns? Pentru că omul este fiinţă văzută şi nevăzută, în acelaşi timp, dar trăieşte schizofrenic, numai în afară, ignorând ascunsul inimii sale, adâncul în care zace chipul lui Dumnezeu din el. Prin Poruncile lui Dumnezeu, care sunt chiar prezenţa şi puterea Lui, omul îşi redobândeşte sănătatea şi integritatea şi ochii cu care să-L vadă pe Dumnezeu.

Cum poţi să-l ajuţi? Fiind martora vie a lui Hristos Celui Viu şi lucrător în Biserica Lui cea Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească! Altfel nu vei putea, pentru că alegerea pe care a făcut-o deja, cea de a fi doar o făptură cu picioarele pe pământ, îl va face surd la orice argument. Orice i-ai spune, cum va ridica ochii în sus, va da de Cruce şi va spune NU! El a ales, chiar dacă nu-şi dă seama, să spună acest NU pentru că viaţa fără plăcerile oferite de păcat i se pare imposibilă, inumană. El ştie că omul nu poate birui păcatul, plăcerea lui mocirloasă şi umilitoare, dar sigură şi la îndemână, şi s-a dat bătut! Dar el nu ştie că tocmai Acesta este Hristos: Cel ce Se dă pe Sine ca noi să fim liberi, să biruim această moarte şi această stricăciune. Şi nu ştie că Se dă pe Sine întreg, cu Trupul Său înviat şi îndumnezeit şi cu Sângele Său purtător al Duhului Sfânt, numai în această Biserică! În rest e comemorat, cinstit, citit, studiat, mărturisit cu gura, dar refuzat în Prezenţa Sa Euharistică pentru că "poarta e strâmtă", pentru că asceza e grea, pentru că încă de atunci mulţi din ucenicii Lui au zis: "greu este cuvântul acesta" şi "nu mai umblau cu El"! Or, Biserica lui Hristos şi cerinţele ei nu sunt decât braţele întinse de Domnul către cei însetaţi şi flămânzi de adevăr şi de iubire! Cerinţele Bisericii, om drag, nu sunt decât puterea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru a intra prin această poartă la Ospăţul Bucuriei fără de sfârşit!

Şi dacă prietenul tău a ales să rămână acolo unde este scrâşnirea dinţilor, va face tot ce poate ca să construiască o teorie care să-l justifice, o filozofie, care să-l "onoreze" şi să-i permită să-şi înăbuşe vocea conştiinţei şi ruşinea fiinţei!

Şi, copila mea, când o să-ţi ceară anumite lucruri jenante sau umilitore, argumentând că "asta-i viaţa", tu să-i spui cu drag că tu ştii că asta e viaţă de dobitoc sau de drac şi că tu simţi şi crezi că omul nu s-a născut pentru o asemenea viaţă şi că ai ales să onorezi adevărata ta chemare de om. Iar când îţi va spune că nu avem de ales pentru că "oameni suntem", să-i spui că omul nu e om decât dacă Îl are pe Hristos Viu în el şi că Hristos nu rămâne decât în cei care-L iubesc şi împlinesc poruncile Lui care, cum spuneam, sunt tocmai puterea de a face ceea ce ne cere dorul cel adânc al inimii noastre! Acest dor zace înăbuşit şi în inima prietenului tău, dar nu ştiu ce forţă îl va determina să-şi plece urechea la glasul lui de tăcere...

Curaj, fetiţa mea! Nu lupta cu prietenul tău, ci cu păcatul şi vei birui! Roagă-te pentru el şi nu-i mai spune nimic! Nu are acum urechi de auzit. Încet, încet, decepţiile şi durerile care însoţesc păcatul poate că-i vor desfunda urechile! Dar tu să ai curajul să nu-l urmezi în păcat!

Cu drag şi încredere,

M. Siluana