Ce scrii tu în „Eu sunt aceea, și totuși sunt altcineva...”, se potrivește multora dintre noi. Citind astăzi ce-ai scris și găsind pasajul „Eu sunt aceea, și totuși sunt altcineva” mi-am dat seama că fiecare dintre noi devine altcineva în momentul în care părăsește păcatul, părăsește frica, în momentul în care îndrăznește să se apropie de Dumnezeu.
Oare devenim altceva, sau devenim ceea ce trebuia să fim, ceea ce Dumnezeu a pus în noi? Încercam să mă alin pe mine citindu-te pe tine. Îmi dau seama însă că viața noastră diferă mult, însă încătușarea copilăriei a fost și la mine.
Ți s-a îndurerat sufletul când părinții ți-au fost catalogați ca monștri și m-am gândit cum aș fi suportat eu așa ceva? Tata, un alcolist, mama o făptură minunată însă care m-a bătut în fiecare zi, din nevoia de a mă educa, de a nu mă lăsa să greșesc.
Observ că nu suport ca altcineva să spună ceva rău de tatăl meu, de monstruosul tată al meu, de groaznicul, hidosul, înjositorul tată al meu, care ne-a făcut la toți viața un calvar, dar pentru care mă rog sfântului al cărui nume îl poartă, în fiecare seară, să-l ajute să-și revină.
Ei, părinții noștri, sunt doar monștri noștri. Mi-am dat seama de asta abia când aud pe cineva încercând să-mi judece părinții. Cu ce drept? Nu au suferit ei, nu au participat atunci la durerea mea, nu m-au ajutat. La fel și la tine (poate). Dar totuși părinții aceștia sunt monștri. Atunci de ce-i protejăm?
Cineva spunea că atunci când vom fi în rai nu vom suporta să-i vedem chinuiți în iad pe cei pe care ne-au chinuit. Deci când începem să devenim oameni cu inima întreagă nu mai putem să vedem răul și să auzim de răul făcut cuiva.
Avem noi copiii, foști chinuiți, inima întreagă? Sau asta ține de suflet.
Să mă ierte Dumnezeu că am mamă bună și creștină. Să mă ierte Dumnezeu și pentru tatăl meu, pe care-l pot iubi, însă numai când sunt la distanță. Doamne, mult avem de refăcut în noi și fără Tine, nimic nu putem.
Ce bine de noi să știm de posibilitatea asta. M-am săturat să mă cain, m-am săturat să mă milogesc. Vreau să-i spun tatălui meu de atâtea ori că-l iubesc până n-o să mai suporte să fie rău. Știu că iubirea mea îl sufocă. Că nu rezistă să i se răspundă la tot răul făcut cu bine.
Și răul există și va exista până în ziua în care tatăl meu se va duce la Domnul și atunci nici nu va mai putea înjura, nici nu va mai putea bea, nici nu va mai putea amenința pe nimeni. Dar de atunci până când mie îmi v-a veni clipa să plec, îmi voi plânge tatăl.
Mai ține-l Doamne și ajută-l să-și revină. Ține-ne Doamne părinții și arată-le cât rău ne fac.
Doamne ajută
I.N.A.
Draga mea copilă, dragă,
De ce-i protejăm pe monștrii noștri părinți? De ce le protejăm, de fapt, imaginea? Pentru că, în adâncul nostru strigă porunca dumnezeiască: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, că să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”!
E acolo în adânc glasul firii noastre, care dorește să ne fie bine, și glasul lui Dumnezeu care ne învață cum putem afla binele dorit.
Dar strâmtă este calea acestei cinstiri, mai ales în vremurile pe care le trăim, și mare este neputința omului de astăzi, fie părinte, fie copil.
Este strâmtă și grea calea cinstirii pentru că tot mai mulți oameni devin părinți fără a fi ridicați de Dumnezeu la cinstea aceasta, fără a cere și primi de la El puterea și demnitatea necesare în fiecare clipă. Atunci, omul cade de la demnitatea lui de fiu al lui Dumnezeu și se înnămolește în pofte dobitocești și spaime drăcești zbătându-se în zadar să iubească și să fie iubit după dorul mai adânc al inimii.
Și dacă așa sunt mulți dintre părinți, cum să poată copiii, crescuți de ei, să împlinească porunca?
Dar cum ar fi dat Dumnezeu o poruncă imposibil de împlinit? Oare El nu știa cum sunt, cum vor fi părinții? Ba da, știa și știe și totuși cere de la noi să ne cinstim părinții ca să ne fie bine, nouă! Pentru noi o cere! Asta înseamnă că El a pus binele de care avem nevoie în această poruncă.
Nu știm cum?
Nu putem?
Să nu ne tulburăm, pentru că El, Domnul, ne spune că „nu putem face nimic fără El” și că „de vom cere în numele Lui ceva, ne va da”.
Dacă pornim de aici, deja am făcut primul pas. Duhul Său Cel Sfânt, dat nouă în Biserică, ne va învăța efectiv, așa cum ați văzut în cazul „Celei ce a spart tăcerea” cum să facem asta mai departe. Vom învăța astfel că suntem chemați să urâm păcatul și să iubim păcătosul și să nu confundăm persoana umană cu faptele sale. Vom învăța apoi că-i putem ierta pe cei ce ne-au rănit, că-i putem binecuvânta pe cei ce ne-au blestemat sau făcut rău și că astfel răul îndurat se transformă în cruce prin care vine bucuria.
Dar cel mai important lucru, copila mea, este să dobândim harul lui Dumnezeu, singurul care ne poate lumina și învăța pe această cale.
Te rog, fă și tu ce a făcut Copila noastră care a scris la „sparge tăcerea”: fă Seminarul iertării, vindecă-te de codependență, învață să fii om nou în Hristos și mulți se vor mângâia și lumina în jurul tău.
Cu dragoste, respect și binecuvântare,
Maica Siluana