Măicuţă dragă, nu am mai scris de mult timp şi, încă mă aflu în aşteptare...
Voiam numai să vă întreb, să vă rog să îmi daţi un sfat cu privire la ascultare. Mi se pare cea mai grea piatră, să zicem, de încercare. Nu pot să ascult, nu ştiu să ascult...
Înainte nu voiam, acum însă, după ce am căzut de atâtea ori, ştiu cât de important e să ai pe cineva de care să asculţi, nefiind obedient, ci iubind ascultarea şi pe cel ce îl asculţi. Ce folos că ştiu, totuşi, când nu fac ascultare? Tot alunec după mintea mea... Îmi dau seama că e un proces lung şi anevoios această schimbare a sufletului meu, tânjesc după această modelare lăuntrică şi după ce stărui asupra gândului, mă pierd în amănunte ale fiinţei mele, şi aşa, destul de împrăştiate.
Nu mai am răbdare cu mine, îmi vine să mă dau pe uşă afară, să-mi zic vorbe urâte, mă cert, apoi după o criză de isterie, mă trezesc că iar nu fac nimic.
Nu ştiu să fiu hotărâtă, între ce fac, ce zic şi ce gândesc e aşa diferenţă: ca între cer, pământ şi centrul lui, iar călătoria e din ce în ce mai anevoioasă, în loc să se apropie, se resping, sufletul şi gândirea mea, voinţa pare că le scindează pe amândouă.
Sunt conştientă că păcatul, lupta mea cu el, indiferent de forma pe care o ia, el e vinovat de forma asta schizoidă a existenţei mele! Slavă Domnului, sunt sănătoasă, încă! Aveam îndoieli, dar, de când am învăţat să dau atenţii, să zâmbesc politicos când îmi vine s-o iau la goană, să tac, când mi se trânteşte uşa în nas, să mă umilesc, ca să mai exist puţin... pesemne că şi asta poate fi o cauză, deşi, aşa, mă simt integrată în acest balast, numit societate!
Ştiu că sunt multe de zis, şi mai ales de făcut, ajutaţi-mă cu un răspuns deocamdată: cum să fiu cuminte, când sunt ditamai omul, şi mi se pare că le ştiu pe toate, cum să mă smeresc fără a mai fi bătaie de joc?
Anca
Draga mea Anca
Tocmai pentru că te consideri "ditamai omul" e cazul să devii cuminte! Să devii cu minte! Să intri în posesia minţii tale! Mintea ta, omule, este darul cel mai minunat pe care ţi l-a făcut Dumnezeu! Ea, mintea ta, are un capăt aici, în tine, în această lume, şi unul Dincolo, în Mintea lui Dumnezeu!
Cum să faci asta?
Simplu: mai întâi "îţi bagi min(ţile)tea în cap", adică n-o mai laşi să vagabondeze prin fel de fel de locuri sordide şi nici n-o mai pui să scormonească în containerele de gunoi ale lumii acesteia după hrană. Va urma o perioadă dureroasă, dar scurtă, de dezintoxicare şi sevraj, dar să nu te sperii, Domnul va fi cu tine şi, chiar dacă nu-I vei simţi Prezenţa, o vei cunoaşte după roadele ei.
Apoi, hrăneşte-ţi mintea cu Harul şi Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat şi Înviat pentru tine. Şi aici ai nevoie de o perioadă de silire şi credinţă hotărâtă, pentru că, mintea, robită simţirii senzuale, va protesta că nu-i place, că nu înţelege, că nu simte nimic! Dacă ai ajuns la conştientizarea faptului că tot ce ai trăit până acum "după mintea ta" a fost un chin de care vrei cu hotărâre să scapi, vei birui tânjirea după "căldările cu cărnuri din Egipt", adică după plăcerile surogat pe care ţi le ofereau dependenţa de ale lumii şi păcatul. Aceasta se face numai şi numai prin cunoaşterea şi împlinirea Poruncilor Celui ce este Domnul şi Stăpânul celor care nu mai primesc nici o îndoială. Îndoiala este "dreptul" minţii umane de a pretinde slavă şi cinste deşi şi-a ales să se prostitueze pentru te miri ce câştig imediat şi "sigur". Nu există cale de compromis! Calea de mijloc a Sfinţilor noştri Părinţi este Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel ce a ales Crucea pentru a le ridica pe cele de jos la Cele de Sus!
Curaj! Prin cruce a venit bucurie la toată lumea. La toată lumea. Nu e nimeni exclus! Nimeni! Doar că altă cale nu există. Aşadar, dacă vrei să biruieşti, împlineşte Poruncile! Cel ce ţi le dă e acolo, în ele, la îndemâna ta. Dacă vrei!
Curaj!
Cu dragoste şi în credere,
M Siluana
P.S.
De multe ori, în mesajele pe care le primesc, în chiar strigătul de durere, aud o împotrivire, o dorinţă ascunsă ca (alt)cineva să facă ceva pentru ca eu, cel îndurerat să pot ocoli efortul ascezei... Dar fără asceză, fără o asceză după Sfânta Rânduială a Bisericii, lepădarea de sinele pătimaş rămâne doar o dorinţă abstractă care ne aruncă în cel mai greu păcat, în cel al deznădejdii. Şi, aici, în plină deznădejde, putem alege să ne urcăm pe Tronul lui Dumnezeu, să devenim judecători şi să decretăm că nu suntem buni de nimic şi că mai bine n-am mai fi, sau am dispărea şi multe altele. După această nemiloasă dar "dreaptă" judecată, plini de noi: că ce sinceri am fost, ne afundăm în plăcerile "consolatoare" ale patimilor mai mici (o bericică, un filmuleţ, o bârfuliţă, o autosatisfacere) sau mai mari (desfrâu, violenţă, pornografie, abuz, perversiuni, alcool, drog, hulă...) că "tot nu mai putem face nimic"... Apoi iarăşi, răniţi în orgoliu, ne putem arunca în regrete şi acuze, ne putem chiar spovedi dar doar pentru a-i spune părintelui şi lui Dumnezeu, ce rea e lumea şi ce răi suntem noi şi că ce rău ne pare şi cât suferim, în loc să cerem mila Lui vindecătoare... Şi tot aşa, până când vrăjmaşul ne "dovedeşte cu probe" că Dumnezeu nu ne iubeşte, nu ne-a ales, nu vrea să facă nimic şi oferă plăcerea perversă de a fi victima lui Dumnezeu şi a răutăţii acestei lumi...
Aici se desăvârşeşte logica ucigaşă a "drepturilor" prin care avem dreptul să ne plângem de condiţii, de părinţi, de ţară, de Biserică, de Dumnezeu, avem dreptul să judecăm pe oricine, avem dreptul să ne credem mai speciali şi să devenim minoritari şi să cerem mereu alte drepturi pentru o condiţie din ce în ce mai minoritară... Avem dreptul să ne ratăm şi să trăim în iad!
Iartă-mă, Anca! Acest Post Scriptum nu e despre tine şi nici pentru tine, ci despre mine şi pentru mine, omul acestui veac, pentru mine care nu-i spun "DA" lui Dumnezeu "Pentru că...", sau îi spun "DA, dar..." şi tot eu mă revolt împotriva Lui ...
Iartă-mă şi primeşte acest strigăt de dragoste, chiar dacă dură, ca pe o posibilă îndemnare la cuminţenie!
Curaj!
M Siluana