O amintire de la grupa mijlocie...
O amintire foarte veche care țâșnește uneori și pe care o alung din cauza senzației pe care mi-o provoacă. Sunt la grădiniță, în grupa mijlocie. Știu sigur că nu sunt în grupa mare, pentru că în momentul acela, cu șorț albastru murdar tot de ou și cu funda roșie la gât, îmi doresc cu ardoare să fiu în grupa mare, să fiu mai mare. Mă joc singură, lângă un colț de masă. Un copil, o altă fetiță, se îndreaptă cu agresivitate spre mine și îmi spune „hai să ne jucăm de-a miliția”. Mă ia de mâini și începe să mă împingă și îmi spune că trebuie să merg la închisoare. Ca într-un joc, încerc să mă dezvinovățesc, să râd mai ales și să spun că nu vreau să merg la închisoare că n-am făcut nimic. Ea insistă că da, voi merge la închisoare și continuă să mă împingă cu aceeași forță, neobișnuită cumva pentru un copil de seama ei (eram de aceeași vârstă doar). Când îmi dau seama că n-am cum să scap de închisoare, ies din joc și fug de ea. Îi spun că nu mai vreau să mă mai joc. Ea o ține pe a ei, nu ai voie să ieși din joc, mergi la închisoare. În cele din urmă vine educatoarea și „scap”. Nu-mi amintesc cum scap, dar îmi rămâne în cap gândul că sunt vinovată și că trebuie să merg la închisoare. Îmi amintesc că întâmplarea asta a avut loc dimineața iar spre seară eu încă mă mai simțeam vinovată de o vină neștiută și speriată de faptul că până la urmă „se va afla” (ce anume???!) și voi merge la închisoare!
Deci la patru ani aveam deja senzația de vină, senzația că am făcut eu „ceva”. Senzația asta m-a urmărit mult timp, Maica mea iubită. Sigur am făcut eu ceva și trebuie să „trag” ponoasele, că nimic nu rămâne neplătit. Ce mă uimește însă e să descopăr că e atât de veche. Că datează „de când mă știu”, că e la fel de veche ca senzația de goliciune, sau vid creat între trupul meu și hainele mele, senzație pe care o am din copilărie, despre care v-am scris deja și care mă face uneori să mă înfior. În lumina acestor lucruri am început să analizez tot ce simt și... se leagă. Într-una din zilele trecute m-a străfulgerat „trăirea” asta în timp ce mă așezam să-mi fac rugăciunea și atunci mi-am zis s-o duc până la capăt. Să n-o reprim. Și am trăit, Maica mea, sila aceea de trupul meu, senzația că oricâte haine mi-aș pune pe mine, SUNT GOALĂ, mi-e frig, mi-e silă, mi-e frică, sunt expusă și vulnerabilă. Era atât de puternică că mă ghemuisem, dintr-o încercare de a mă acoperi, de a nu mai simți ceea ce simt. Și vocea lăuntrică mă încuraja să trăiesc, să simt, să duc până la capăt. Ca într-o ecuație, totul duce la un rezultat. La o concluzie că undeva, în pruncie, cineva mi-a făcut un rău mare. Și câte gânduri nu se „leagă” acum. La grădiniță fetițele își arătau păsărica una alteia, cred că toți copiii fac asta, în faza de descoperire de sine... important e să rămână doar o copilărie și să nu pună în practică altceva... Eu nu aveam niciodată curaj să fac asta. Mie îmi era rușine, e rău să faci asta. Mie mi-e rușine să mă schimb de față cu altcineva, cu vreo prietenă, mi-e rușine de mama și mereu mi-a fost și cu cât mă obligă să mă dezbrac în fața ei, cu atât mi-era mai rușine și mai silă.
Nu știu cine m-a abuzat, mama sau tata sau altcineva apropiat, dar știu că am fost un copil abuzat. Și totuși ceva în mine reduce totul la mama sau tata. Mi-e limpede, atât de dureros de limpede. Doamne, vino Tu în mine, ca să nu-mi mai fie silă de mine și de trupul meu. Nu m-am născut un om condamnat la silă și dezgust.
Ieri la biserică, ați spus despre copiii care își amintesc lucruri pe care le-au trăit pe când erau în burtica mămicii lor. Cred că mă număr și eu pentru ei. Mi se spune că tatăl meu o bătea mereu pe mama când era însărcinată și că o lovea și peste burtă. Cred că m-am născut cu frica asta de bătaie, cu teama că cineva mă va lovi. Merg uneori pe stradă și mă tem să nu primesc o lovitură puternică, „pe neașteptate”, ca atunci când mergi liniștit și îți aterizează o minge de fotbal în cap sau un bulgare aruncat de cine știe ce copil. Ca să scap de senzația asta, eu mă las în mâinile Domnului și îmi zic așa, „dacă e voia Domnului să mă lovească cineva, dacă El îngăduie asta, înseamnă că are sens”. Facă-se voia Ta!
Am învățat, Măicuța mea, că nimic nu se întâmplă fără sens. Ce „tragedie” a fost în familie când C. nu a luat examenul pentru postul de preparator. Și dincolo de toate, ce nedumerit și trist era că nu pricepea de ce îngăduie Dumnezeu să fie „favorizați” alții. Nu prea știam ce să-i spun, pentru că în mare îi împărtășeam ideile, dar știam că sigur are un sens. Acum, când după un an, s-a scos post de asistent (pentru care ar fi trebuit să aștepte iar câțiva ani dacă ar fi intrat atunci pe post de preparator), a luat o notă cu douăzeci de sutimi mai mare și postul acesta este al lui. Ce minuni face Domnul și cât suntem de naivi crezând că putem pricepe cu mintea noastră încuiată de ce se întâmplă într-un anume fel, într-un anumit moment al existenței noastre. De fapt, tot ce trebuie să fac, Maica mea, e să mă las pe spate cu credința că El nu mă va lăsa să cad, să mă lovesc. Știu ce lucru măreț am spus acum, știu ce greu e ca din poziția ghemuit cu capul pe genunchi să ajungi în poziția bipedă și să nu te oprești acolo. Ci să mă las pe spate, cu încredere că nu mă lasă, mă ține El, mă sprijină, mă susține și mă iubește cum nici nu visez eu că se poate iubi.
Uneori îmi vine să stau pur și simplu în fotoliu, cu ochii închiși și să plâng liniștit, cu El, pentru că plânsul ăsta liniștit vine mereu ca o mângâiere. Și în momentele acelea de tăcere, eu îi spun că-L iubesc și-L rog să mă ierte pentru momentele de nesimțire care au fost și care vor veni. Iar în momentele de nesimțire și de împietrire sau de sminteală, când simt că nu mai pot, un singur gând la El „vorbind” cu mine cea-din-fotoliu, e îndeajuns ca eu să știu că o să treacă nesimțirea și împietrirea inimii mele și iarăși vor veni clipele alea cu valoare de eternitate când stau cuminte și plâng de dragoste, Măicuța mea.
Ce straniu că nu mai am nici un de ce, Maică. Nu mă mai interesează să aflu răspunsul la nici un de ce, pentru ce, cum e posibil. Nu găsesc răspuns mai frumos decât „El Singur știe și, la vremea potrivită, o să ne spună și nouă”.
Și mie mi-e dor de Maica mea Siluana și nu trece zi fără să mă gândesc ce face, cum se simte, vă e bine, vă e rău... Și mă cenzurez să sun sau să vin să vă văd. Ce proastă sunt. Asta din ce mi se trage, din vină sau din rușine? Pentru că aș face-o, cred, pentru mine, ca să mă liniștesc pe mine. Mă împacă gândul că ne întâlnim în scurta rugăciune de la ora zece seara, în Arvo Part-ul pe care eu îl voi asocia mereu cu Maica mea iubită, în rândurile pe care mi le-ați scris, și pe care eu le recitesc mereu, în piatra verde (ce copil mai are așa o piatră verde?).
Vă iubesc... știți asta.
Fata verde a Maicii ei
Copila mea verde și dragă,
Când alegi să nu mai fugi de tine negând suferința copilului care ai fost, și nici să mai cauți compensații în fel de fel de dependențe, și nici să te mai „răzbuni” pe cine știe ce „țap ispășitor”, niciodată vinovat pentru suferința ta trecută, totul se schimbă în viața ta. Iar dintre primele schimbări, cea mai copleșitoare este o anumită îndrăzneală, o mai mare libertate a acestui copil de a se apropia de tine, cea care ești acum. Copilul respins, negat, abuzat chiar și de tine prin felul în care te raportai la el, vine acum către tine, către conștiința ta, pentru că are încredere că va fi iubit și nu răzbunat. Că va fi mângâiat, și nu recompensat. Că va fi ajutat să-și recapete părinții și să-i iubească așa cum a dorit atât de tare inimioara lui! Iertarea și binecuvântarea ta nu este o scormonire masochistă a trecutului, ci o trăire în har a viitorului posibil numai în și la Dumnezeu, a viitorului în care tu și mama ta și tatăl tău veți fi una în iubirea lui Dumnezeu. Iertarea ta este nașterea voastră întru această bucurie. Dacă nimeni nu se îndură să se lepede sine ca să poată lucra cu Domnul la această naștere, acel viitor va fi „după voia noastră” (cum spune părintele Rafail), adică tot o „scrâșnire a dinților” pentru ne-dreptatea noastră pătimită ca victimă sau agresor… Să nu fie!
Curaj, copila mea iubită!
M. Siluana