Măicuță, sărut mâna.
Am ajuns și eu să vă trimit un mesaj în care să vă împărtășesc Bucuria. Chiar dacă acum nu mai este „palpabilă” această bucurie, m-a miluit Dumnezeu două zile la rând, ca să îmi răspundă la două întrebări.
Prima întrebare I-am pus-o în timpul Sfintei Liturghii, din neputința mea, și a fost: Doamne, cum să mă rog Ție fără să mă mândresc? Ceva de genul ăsta. Și răspunsul nu mă așteptam să îl primesc așa de repede. Cu adevărat m-a miluit, eu mă gândeam apoi că Domnul mereu ne-ar răspunde destul de „prompt”, dacă noi am putea „duce” răspunsul fără să ne smintim.
Răspunsul a fost că, în timpul aceleiași Liturghii, am făcut ca o metanie, am îngenuncheat sau eram deja în genunchi și am dus capul la pământ (eu asta am făcut-o doar acasă până acum, și foarte rar). Când m-am ridicat, nu a fost ca o magie, dar ca o schimbare a perspectivei care s-a întâmplat încet-încet, subtil... M-am văzut pe mine față în față cu Domnul, așa mă simțeam, iar pe El Îl simțeam mare. Da, de obicei eu mă închid în mine, sperând acolo în cochilia mea că El va veni și mă va milui. Dar acum mă simțeam deschisă spre El, și El era mare și mai ales, bun și milostiv. Eu de atâtea ori uit că El este bun și milostiv. Și acest lucru nu vreau să îl uit, chiar dacă acum nu mă mai simt așa. Și eu credeam că în fața lui Dumnezeu stau cu adevărat doar dacă am rugăciunea curată și cugetul fără patimi. Dar am văzut că, cel puțin pentru mine, nu așa stau lucrurile. Căci în această „revelație”, trăind prezența lui Dumnezeu (care parcă nu e mereu la fel, ci mereu îmi mai descoperă câte ceva...), tot îmi mai veneau gânduri rele. Dar faptul că El era mare și eram în fața Lui mă făcea să i le arăt Lui... Și nu pleca, maică... Prezența Lui nu pleca chiar dacă aveam gândurile acelea, căci I le arătam. Și cred că am simțit pe pielea mea, căci înțelegeam dar încă nu simțisem pe pielea mea și deci nu înțelegeam deplin cum este să „ții mintea în iad și să nu deznădăjduiești”. Nu, nu aveam de ce să deznădăjduiesc, căci El era blând și milostiv, în fața mea. (nu Îl vedeam cu ochii, cadrul era același ca mai înainte, dar așa Îl simțeam).
În aceeași zi doream să mă spovedesc dar aveam niște gânduri despre duhovnic, îmi cam pierdusem încrederea că este pentru mine, mă gândeam deja că aceasta va fi ultima spovedanie la el. Dar predica pe care a spus-o duhovnicul meu la sfârșitul Liturghiei (despre iubirea vrăjmașilor) era exact pentru sufletul meu și mai ales, în starea în care eram, în Prezența lui Dumnezeu, am putut să ascult fără să cârtesc deloc! Și m-am spovedit pe la prânz, și a fost frumos, dar nu am simțit că zbor :) (eu niciodată nu am simțit până acum..), dar am fost asigurată că sunt pe calea cea bună :) ...
Oricum, în seara aceleiași zile, iarăși am trăit semi-bucuria (semi, deoarece situația nu era tocmai fericită) de a asista la o ceartă între părinții mei fără să judec pe vreunul în gândul meu. De obicei o cam judecam pe mama, sau dacă nu, îmi plângeam mie de milă (da, mai ales asta) că uite ce părinti am, că se ceartă așa de tare... Pot să compar ce am simțit cu ce am citit mai demult, scris de Cr parcă, despre cum fusese acasă la părinții ei, dar tot ce spuneau, care altădată ar fi necăjit-o, acum parcă trecea prin ea și curgea spre Domnul.

A doua zi eram totuși necăjită, căci iarăși îmi veneau în minte deosebirile dintre ortodocși și protestanți.... Mă gândeam cum să nu mă mândresc dacă știu că sunt în Ortodoxie, care este adevărul, și în același timp să nu disprețuiesc pe ceilalți, mai ales pe protestanți... Dacă încercam să privesc protestantismul în sine fără dispreț, începeam să nu mai cred în ortodoxie. Dacă în schimb încercam să privesc cu înțelegere, dar totuși să mă gândesc că se abat de la adevăr, începeam să simt un aer de superioritate, să mă mândresc practic. Era o dilemă... Și am primit și la asta răspuns mai pe seară, prin cuvintele părintelui Rafail. Uitați maică, ce frumos spune, din învățătura Arhim. Sofronie: „Noi nu trebuie să ne mândrim că suntem ortodocși, noi trebuie să ne smerim că suntem ortodocși. Ortodoxia prin smerenie se păstrează.” (am parafrazat, nu mai găsesc acum, dar spunea într-un interviu )
După așa răspuns minunat, totuși seara acasă am căzut iar în supărare când am văzut că eu nu sunt iubitoare, nici dorința de a face ceva, o faptă de iubire nu era, așa că iarăși m-am revoltat... Și dimineața îmi ziceam să citesc un psalm din acesta cu vrăjmași care te împresoară, căci simțeam că sunt împresurată de toate relele din mine și nu știam dacă o să scap (dacă nu făceam ceva, adică dacă nu Îl rugam pe Domnul să facă ceva, simțeam că gândurile mele o să mă înghită, că parca mușcau din când în când din mine și le simțeam atât de mult împotriva mea). Și într-adevăr, căutând în Biblie, am dat de psalmul 86, pe care l-am simțit chiar pentru mine în momentul acela.
Apoi totuși tindeam să deznădăjduiesc, și în drum spre facultate am ținut să mă opresc la o biserică să mă rog un pic, căci simțeam că s-ar putea să mă înghită gândurile. Și m-am dus. Și apoi la facultate, cred că am mai depistat maică încă un mimetism din acesta, o schemă la mine. Încă încerc să mă ascund pe undeva, prin sentimentul de excludere... De obicei acesta era primul, mă auto-izolam în mine și duceam aici „lupta gândurilor”, nu știu cum să îi zic. Dar excluderea asta făcea parte din scenariu... Adică, asta îmi dădea și un sentiment de mândrie, că eu mă lupt aici și ceilalți habar nu au, fac ce fac în fiecare zi... Și nu știu cum să mai descriu, nu s-a întâmplat nimic, adică m-am cam lăsat luată de sentimentele astea, eram revoltată în sinea mea, dar am văzut ca o mișcare a sufletului separată de data asta închiderea aceea în mine, ca să duc lupta aici, sau măcar ca să mă rog, și am simțit că nu e bine. Apoi era clar că gândurile nu aveau intenții bune, pentru că parcă schimbau tactica, dar parcă nici așa nu mai mergea, căci într-adevăr când conștientizezi ce se întâmplă în tine, parcă nu te mai înduri să te lași tras de toate relele astea. Măcar că știi că e o parte în tine care nu mai vrea să se lase trasă... Și simțeam că nu mă îndur încă să renunț la toate zbaterile astea, deci cum spuneați e o plăcere pe undeva... Dar sper și eu acum că mă va milui Domnul, că deja a făcut-o atât de mult în ultimele zile și eu tot nerecunoscătoare eram....
Deci v-am scris maică, ca să vă dau și din Bucuria mea, căci în parte vă datorez mult, mult. Și să nu vă dau numai vești triste, ci și bune.
P.S. Să văd dacă pot formula concret gândul de acum: eu înainte credeam că mă voi zbate și tot zbate, până în sfârșit voi ajunge la bucurie și voi fi cum trebuie, toată viața. Dar parcă nu mai e chiar așa. Multe din dezamăgirile mele au fost acelea în care am realizat că alergasem ce alergasem, dar o făcusem în direcția greșită și acum trebuia iarăși să pornesc la drum, de data asta pe calea cea bună, și mi se părea greu. Adică eu voiam să mă văd o dată ajunsă pe calea cea bună, și să mă văd că stau pe ea. Da, acum parcă e altfel, simt că fără smerenie nu se poate. Și nu știu ce mă așteaptă măicuță, sper să mă pot lăsa în mâna Domnului, să poată face cu mine așa cum El știe.
Sărut mâna, Măicuță. Și vă mulțumesc mult pentru că aveți răbdare și cu mine, și de la dumneavoastră poate învăț și eu să am răbdare. (puneți pe site doar dacă vi se pare folositor, sau dacă unele dileme ale mele nu smintesc)
Irina