De multe ori am dorit să aflu care este cheia relației om-Dumnezeu și a relației om-om, ca totul să meargă așa cum ar fi trebuit să fie de la început (de fapt care este semnificația primei porunci și cum putem fi siguri că o îndeplinim). Și am ajuns la concluzia că această cheie este dragostea, iubirea. Este simplu dar în același timp este foarte complicat, pentru că această iubire trebuie să fie adevărată... Cum este această iubire adevărată? Oare am simțit-o noi cândva ca să știm care e gustul ei, să știm să o recunoaștem și să nu ne mințim pe noi înșine că iubim cu adevărat și de fapt nu este cazul, de fapt ne mințim pe noi înșine...?
Ei bine, eu cred că această iubire adevărată se poate asemăna cu cea pe care o simțim atunci când ne îndrăgostim de cineva... Nu ați remarcat că atunci când suntem îndrăgostiți parcă toate în jurul nostru sunt schimbate? Cineva vă adresează o vorbă urâtă și voi îi răspundeți cu un zâmbet? Vă vine să îmbrățișați pe toată lumea? Vă vine să cântați deși afară plouă? Soarele parcă strălucește mai tare? Dintr-o dată remarcați cântatul păsărelelor? Vă plimbați de mână deși afară sunt -10 grade, și nu simțiți frigul? În starea aceea de început pur și simplu nu vă puteți supăra pe cel / cea pe care-l iubiți? Orice greșeală ar face sunteți gata să-i iertați și să-i găsiți scuze, ba' mai mult, dați vina pe voi înșivă că ceva nu ați făcut voi bine? Nu îi vedeți decât calitățile și acelea de trei ori mai mari decât sunt, iar defectele i le treceți cu vederea? Ei bine, eu așa cred că ne iubește Dumnezeu pe noi și așa trebuie să-L iubim și noi. De aceea se spune că Dumnezeu niciodată nu se supără pe noi, orice am face. Pentru că Este veșnic îndrăgostit de noi, căci starea Lui nu se schimbă niciodată, este cea din momentul Creației. Numai firea și starea omului sunt schimbătoare, de unde și faptul că starea de îndrăgostit la oameni dispare, lăsând locul unei amintiri frumoase. Dar la Dumnezeu nu, El rămâne mereu în această stare de început binecuvântată, care este de la începutul începuturilor și rămâne așa în veșnicie. Și de aceea, dacă noi suntem într-o stare de iubire adevărată față de El, nici noi nu ne putem supăra pe El niciodată, căci ar însemna că am trădat IUBIREA.
Acesta este liantul universal, și raiul: IUBIREA ADEVĂRATĂ. Iar cauza tuturor căderilor și necazurilor este absența ei sau ura. Acela este iadul.
Probabil că Dumnezeu atunci când a creat omul și i-a dăruit libertatea, nu a vrut să pună în el și obligația de a-L iubi pe Dumnezeu, pe Creator, cu forța. Putea să facă asta, căci Este Atotputernic. Căci dacă ar fi fost așa, omul n-ar fi avut cum să greșească și să nu asculte. Dar nu a făcut așa, ci ne-a iubit cu dragostea cea adevărată, care înseamnă a nu forța la nimic și de a lăsa libertatea de alegere. Și omul, prin cădere, a primit șansa ca prin drumul vieții sale să caute și să cunoască singur, adică prin el însuși, această IUBIRE și să aleagă în mod conștient dacă să răspundă la ea sau nu. Deci omul este acela care va decide dacă va iubi pe Dumnezeu sau nu, dacă va alege RAIUL sau IADUL. Nu se putea să fie altfel. Căci dacă ar fi rămas în Rai, nu ar fi putut să cunoască ce înseamnă dragostea adevărată și să iubească și el în acest mod. Ar fi rămas la stadiul de robot, adică ceva ce îi impui tu ce să facă, chiar și ce simțăminte să aibă.
Deci atenție, încercați să nu vă mințiți și să iubiți cu adevărat! Dumnezeu ne iubește oricum, El a ales deja asta prin simplul fapt că ne-a adus la viață!!!
Și de ce este important să iertăm, este pentru ca să eliminăm ura din noi. Ură care a apărut tocmai pentru că undeva a avut loc lipsa de iubire adevărată... Numai așa dragostea cea adevărată care totul rabdă și suportă, care nu se mândrește și care nu cade niciodată să poată să-și facă locul. Pur și simplu altă cale nu există!!!
Vă rog eu, iertați cu adevărat ca să puteți iubi cu adevărat! Suntem datori cu asta chiar lui Dumnezeu! Și nu e frumos ca cineva să rămână dator.
Omul... un etern depresiv?
Îndrăznesc să-mi duc gândul mai departe, adică logica asta a mea umană care tot vrea să descopere ceva... ceva... nici ea nu știe bine ce...
Ce se întâmpla atunci când dispare starea de îndrăgostire, sau, mai rău, când ne despărțim (din diverse motive) de persoana de care eram îndrăgostiți? Rămânem cu trăirea amintirii acelei stări de îndrăgostire și intrăm într-o stare de nostalgie și dor care se caracterizează prin dorința de a face orice pentru a repeta acea stare, pentru a o trăi din nou... pentru că absența persoanei iubite ne creează un gol sufletesc, o stare de lipsă pe care vrem să o satisfacem imediat, vrem să umplem golul imediat, pentru că altfel suferim... În cazul în care constatăm că acest lucru este imposibil, adică nu stă în puterea voinței noastre, intrăm într-o stare de dor nesănătoasă, într-o depresie, ca să utilizez un termen modern. Căci tânjim după ceva ce știm că n-o să mai avem.
Ei bine, de la cădere omul se află în această stare de dor și de căutare. Și prima etapa de ieșire din ea este aceea de a afla ce anume cauți. Căci dacă nu știi exact, de atâtea ori tot încerci și dai greș până intri în faza doi de depresie, mai gravă ca prima. Dacă ajungi să te dezmeticești și-ți dai seama că ceea ce cauți tu nu e din lumea asta, atunci poți spune că ai făcut primul pas spre vindecare. Dacă nu, e grav. Aici nu reușesc să-mi dau bine seama cine este acela care face primul pas? Omul sau Dumnezeu? Totul este să ajungă la un punct de întâlnire, care va reprezenta punctul de origine, punctul 0 al căii de întoarcere acasă...
Acum în societatea noastră asistăm la propagarea la nivel de individ a acestei boli a umanității. Și dimensiunile sunt enorme, pentru că începe să se ajungă la un fenomen de masă, direct proporțional cu nivelul de trai al țărilor (sau neamurilor). Pentru că cu cât omul trăiește mai bine material, cu atât uită că depinde de Dumnezeu și uită să-I mulțumească, uită să intre în relație cu El. De unde și acutizarea sentimentului de dor, de tânjire după o formă de spiritualitate oarecare (aici mă refer mai mult la occident, în țările tradițional-ortodoxe parcă e ceva mai bine, dar și acolo începe fenomenul, pentru că s-a ajuns la o trăire formală și nu adevărată a credinței). Un părinte spunea că în vremurile noastre războiul nevăzut s-a mutat de la nivel de neam (aici fac referire la istoria României, de exemplu, care în repetate rânduri a fost amenințată să-și piardă credința ca neam întreg, de către turci, comuniști etc.) la nivel de individ. Adică politica vrăjmașului Divide et impera (adică împarte și stăpânește) a dat roade și acum suntem războiți la nivel individual. Pentru că într-o comunitate, cum era satul românesc, era ușor să-ți menții trăirea și credința, din inerția celorlalți, când cădea unul îl mai ajuta altul, și invers. Dar acum fiecare suntem împrăștiați și pe cont propriu. Și paradoxal, parcă chiar cei mai izolați acum, obligați să trăiască printre străini, parcă încep să trăiască mai autentic, realizând ce au pierdut atunci când aveau toate la îndemână... Minunate și neînțelese de noi sunt căile Domnului. Acum El se coboară printre noi în mod individual și pe fiecare ne îndrumă într-un mod particular și uneori chiar paradoxal decât cu ce știam până acum. Trebuie doar să fim atenți să-L surprindem și să-L recunoaștem și să ne lăsam purtați ușurel de El, căci știe El mai bine ce face, și să mai terminăm cu atâtea întrebări și cârteli. Este greu, dar nu imposibil.
Vă doresc tuturor un punct de întâlnire și de îndrăgostire de Dumnezeu și să-L acceptați ca și călăuză pe Cale, mai la început pe trimișii Lui și apoi chiar pe El însuși.
Sper că n-am supărat pe nimeni! Maică, să-mi iertați logoreea, nu știu ce am, mă tot chinui să mă izolez și să mă însingurez în anonimat și-mi iese tot pe dos.
Doamne ajută!
Mihaela
Fii binecuvântată, Mihaela,
și te asigurăm că te primim cu dragoste în Domnul și că de ne-am întristat cu ceva îți vom spune în duh de dragoste!
Eu te îmbrățișez și-ți mulțumesc că nu primești însingurarea când ai un gând de împărtășit.
Cu dragoste,
Maica Siluana