Îmi aduc aminte o conversație cu părintele C., în care i-am spus că de când mă știu până în prezent, am făcut o separație brutală și dureroasă în viața mea între aspectele religioase și cele lumești. Iată un pasaj din Schmemann, pe care îl recunosc atât de bine: Drama religioasă a secularizării este aceea care ne împinge către o adevărată „schizofrenie” religioasă, divizând viața noastră în două părți – cea religioasă și cea seculară – care sunt din ce în ce mai puțin relaționate. (Pr. Alexander Schmemann, „Postul cel Mare”, Editura Doris, București, 1998)
Există o mișcare a sufletului meu pe care am surprins-o adesea, fără să fiu capabil să o numesc, să o definesc. Ea apare în relațiile mele cu aproapele meu în momentul în care îi exprim, într-o formă anume că nu știu ceva, că nu înțeleg ceva, că greșesc în ceva, că nu am – în sensul de posesiune – ceva ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, într-o conversație, într-o întâlnire, într-un contact cu aproapele meu, apare un moment critic, în care îmi mărturisesc o lipsă, o slăbiciune, o carență – de viața, de înțelegere etc. Spiritual vorbind, îmi deschid sufletul în fața lui, transmițându-i printr-o mărturisire atât de sinceră, printr-o expunere atât de deschisă a vulnerabilității: uite, nu am, nu știu, nu înțeleg asta. În general, primesc trei răspunsuri, trei tipuri de atitudini la acest fel de deschidere:
1. primul, cel mai natural, este atât de frumos, de odihnitor, de confortabil: celalalt, aproapele meu, înțelege instant natura lipsei mele și umple cu căldură acea lipsă, într-o formă directă sau indirectă, dar inevitabil simt cum sufletul meu primește ajutorul sub forma unei explicații, a unei pliniri, a unui dar. Pe aceștia îi numesc oamenii buni, care au devenit astfel pentru că, într-o formă sau alta au experimentat tensiunea incredibilă dată de incapacitatea de a depăși o slăbiciune, un moment critic. Ei înțeleg din start starea interioară, sau cel puțin o intuiesc, a celui care nu înțelege ceva: dezorientarea, tulburarea, tensiunea, confuzia, nesiguranța, dependența. Ei știu eminamente că această stare prelungită, cronicizată, îl transformă pe om într-un nevrotic și într-un dependent lipsit de libertate și inițiativă. Ei știu că plinind acea lipsă, eliberează sufletul și generează spontan și frumos manifestarea recunoștinței, ca dar. Recunoștința este un dar! Recunoștința nu este plată, nu este element compensatoriu într-o tranzacție, nu este parte componentă a unui troc. Tu îmi oferi darul tău (mă ajuți, cu orice), iar eu îți ofer darul meu – recunoștința sufletului. Am posibilitatea să nu-ți ofer acest dar, am posibilitatea să primesc fără să fiu recunoscător, fără să deschid sufletul către tine în recunoștință. Dar când omul simte recunoștința, se creează o legătură sufletească extraordinară! Dacă în legătura omului cu Dumnezeu și a omului cu omul ar prisosi recunoștința, am fi scutiți de majoritatea bătăilor de cap care ne macină viața. Am observat că există oameni care nu înțeleg sau pur și simplu nu vor să înțeleagă puterea recunoștinței. În momentul în care le oferi ceva, mintea începe să se învârtă într-un iureș grotesc al compensării, al plății, al talionului travestit, ei nu suportă să lase recunoștința să se nască în sufletul lor, vor să se elibereze de povara recunoștinței plătind, material dacă se poate, orice bine li se face. Adesea, acestor oameni le este teamă de recunoștință, deoarece au fost dezamăgiți, înșelați, păcăliți de ceilalți. Sunt oameni care au schimburi minimale de sentimente și iubire cu ceilalți. Sunt oameni ai datoriei, ai cuantificării, oameni care suferă incredibil. Și aici deja am intrat în a doua categorie:
2. Uneori, aproapele meu are un răspuns șocant pentru mine, o atitudine debusolată. Îi mărturisesc, deci, slăbiciunea, lipsa, carența (de posesiune, de înțelegere etc.). În loc să vină, precum cel din prima categorie, să ușureze, să mângâie, să plinească, să elibereze, să ajute – deoarece, în mărturisire, sufletul meu se așează întru deschis, întru a primi – el face un gest incredibil: îmi transmite, într-o formă sau alta, prin cuvânt, prin sugerare, că el are ceea ce mie-mi lipsește sau că el înțelege ceea ce eu nu înțeleg, ba mai mult, că nici nu s-ar pune vreodată problema că el / ea să ajungă vreodată în postura de a nu avea ceea ce are, sau respectiv de a nu ști ceea ce știe. Până aici, nimic ieșit din comun. Dar după această punere în evidență de sine, se întâmplă, în relația dintre sufletele noastre, un fapt incredibil: el /ea se oprește aici!! Atât! E tot ce face! Îmi lasă sufletul deschis întru receptivitate fără să-l umple cu dar, fără să plinească! Fapt extraordinar de important: sufletul omenesc nu poate sta prea mult timp în acea stare vulnerabilă de neumplere, de ne-plinire, de deschidere-pentru-a-primi, pentru că lipsa doare, carența este suferință. Și, efectul asupra mea al faptului că aproapele meu nu a oferit ceea ce mi-a arătat discret sau ostentativ că are, generează în inima mea o dublă închidere, o dublă precauție în ceea ce privește o eventuală re-manifestare a slăbiciunii, a lipsei respective și, chiar mai mult, o invadare și a altor aspecte ale sufletului cu acea precauție (nejustificată!). Psihologic vorbind, tocmai am descris mecanismele generale de geneză a frustrării. Frustrările multiplicate și amplificate duc la nevroză, iar nevroza cronică la schizofrenie, simplist vorbind. Ferească Dumnezeu!
Această a doua categorie de oameni, care nu plinesc deschiderea, lipsa, nevoia, au câteva trăsături comune pe care le-am observat în decursul timpului: ei sunt în criză, într-o perpetuă criză de celalalt, vor, la modul subconștient și obsesiv să se înconjoare de oameni cu nevoi, cu lipsuri, cu dependențe. Ei adesea intuiesc natura esențială a lipsei celuilalt, dar disimulează și amână explicația, compensarea, darul eliberator. Ei utilizează două mecanisme halucinante de control și dominație: amânarea perpetuă, aproape sadică, a satisfacerii nevoii celuilalt – ori, într-o formă moderată, compensarea incompletă, parțială a lipsei celuilalt, menținerea lui într-o zonă a capriciului care depersonalizează, mutilează ființa umană. Când cel dominat prin propria-i lipsă, prin propria-i nevoie nesatisfăcută manifestă tendința de a se rupe din această relație, stârnește din partea celui care domină manifestări autoritare menite să genereze frică, groază, teamă în sufletul celui captiv. Mișcările sufletului la acest nivel, devin grotești, înspăimântătoare. Mi se face rău fizic, greață pur și simplu, de fiecare dată când ajung în acest punct al simțirii, al înțelegerii, al imaginării: un suflet captiv unui alt suflet, la fel de omenesc, mi se pare cea mai demonică posesiune, inumană, fundamental inacceptabilă, o sălbăticie a degradării, o manifestare satanică aproape deplină, o lipsă a iubirii lui Dumnezeu aproape totală. Zic aproape doar pentru că acel suflet este încă viu. Dar acestea sunt extreme, și o să revin la o formă mai moderată, cea cu care ne întâlnim zilnic.
Ceea ce mi se pare paradoxal, este că într-o relație de dominație afectivă, cel care domină, trăiește în iluzia că este centrat într-un mod firesc. Suprapunând minciuna peste conștiința lui, diavolul îl menține înconjurat în valul puterii și al mândriei, anulându-i tot mai mult contactul cu realitatea. Cel cuprins în această înșelare, se află într-un pericol inimaginabil, pentru că prăbușirea îi va fi direct proporțională cu înălțarea. Ceea ce este groaznic este că, înconjurându-se cu oameni slabi, dependenți, covârșiți de propria-i lipsă și de propria-i nevoie, omul mândru se plasează de fapt în plină vulnerabilitate: el nu mai poate fi ajutat. Anulând din start oamenii cu personalitate, oamenii puternici, dar și echilibrați din preajma lui, oameni care i-ar risipi valul înșelăciunii, pe care nu-i tolerează, nu-i suportă, îi respinge pentru că-i distrug imperiul fragil al minciunii, își anulează de fapt șansele de salvare. Singura modalitate prin care cineva aflat într-un stadiu avansat în această suferință a mândriei – pentru că este o suferință teribilă, o formă mascată de mândrie – poate fi salvat, este rugăciunea necontenită și o revărsare necondiționată a iubirii lui Hristos asupra sa. Mila. Pentru că un astfel de om, prin manifestările lui, stârnește în mine revolta, dorința de a lovi, de a pedepsi. Dacă reușim, cu ajutorul lui Dumnezeu să trecem peste aceste prime impulsuri, vom vedea că în spatele urletului autoritar, al exteriorizărilor de forță și stăpânire, al râsului detașat, al lipsei de griji, se ascunde de fapt un murmur tânguitor, o voce stinsă a sufletului său, o rugăciune șoptită: Ajuta-mă... ajuta-mă, te rog... ajuta-mă. Numai Iisus Hristos ne poate pregăti inima pentru a auzi această șoaptă. Pentru că acest murmur nu este al buzelor, ci al sufletului, al inimii. Cel căzut în mândrie, în slavă deșartă, în lăcomie, în invidie, în ură, în desfrânare, în curvie și în preacurvie, în obsesia de a poseda bunuri materiale, sau în orice fel de patimă dezgustătoare transmite:
- ochilor mei: nu mă privi!
- urechilor mele: astupați-vă, nu mă ascultați, sunt grotesc!
- pumnului meu: lovește-mă!
- palmelor mele: sugrumă-mă!
- gurii și buzelor mele: ocărați-mă și scuipați-mă!
- minții mele: judecă-mă și condamnă-mă!
Și așa este! Îmi vine să-l desființez pe celălalt, văzându-l atât de căzut, îmi vine să distrug această manifestare nefirească a răului, cu atât mai mult cu cât îmi aduce aminte de cum eram eu însumi, îmi pune în evidență cum sunt, sau mă avertizează cum voi deveni! Agresiunea mea față de celălalt își are rădăcina și în agresiunea mea față de mine însumi, care este de fapt agresiunea față de omul cel vechi, pe care-l confund cu ființa mea integrală, neînțelegând modul în care Hristos restaurează și răscumpără mereu, în fiecare clipă, prin Jertfa Sa.
...de fapt, celălalt cuprins în patimă, căzut, în mizeria păcatului grotesc, în cea mai repulsivă stare umană, atunci când pare atât de fericit și de plin de sine, are mereu o licărire adâncă în inima lui, o șoaptă a sufletului în care-i poți resimți tristețea tragică, neputința de a se salva. Te va lovi, te va jigni, va încerca să te determine să te răzbuni, pentru că este cuprins sălbatic de patimă. Rezistă! Cere ajutorul lui Dumnezeu și rezistă în rugăciune și iubire! Zâmbește mereu în bucurie. În Bucuria Lui. Se va topi! Iubirea lui Dumnezeu îi va topi inima. Nu va înțelege, aici se va sparge totul, treptat, în mintea lui, tot edificiul minciunii: mintea lui nu va înțelege cum nu se naște în tine ura, revolta, resentimentul, răzbunarea. Fii autentic. Stai în rugăciune, în har, în Liturghie și în Taina Iubirii lui Hristos. Stai neclintit. Și ascultă-i acel murmur tainic. Pe măsură ce-l asculți, el se amplifică, aceasta este o taină extraordinară. Când omul își va auzi propriul murmur, propria tânguire a sufletului, propriul dor, propria dorință de a-L chema pe Dumnezeu, poți considera că a început drumul său spre casă. Ascultând ceea ce celălalt nu poate să audă din sine însuși, înseamnă să avem milă față de aproapele nostru. A ști să asculți este o artă. Nu am înțeles asta până ce Dumnezeu nu mi-a trimis oameni care să audă tânguirea sufletului meu. Vuietul minții mele, vârtejul gândurilor, furtunile dezlănțuite ale propriilor mele obsesii, frustrări, nevroze și schizofrenii, tot trecutul meu, toți strămoșii mei, tot prezentul meu, cu toate conexiunile păcatelor mele, urlau cu strigăt puternic, asurzitor în mine. Cum puteam să-mi aud inima, dorul inimii, singur? Mare este mila lui Dumnezeu.

*

În trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou, observ atât de clar confuzia pe care o făceam între omul cel vechi și trup. Pe zi ce trece înțeleg puțin mai bine că omul cel nou cuprinde, vizează întreg omul, trup și suflet, la fel precum omul cel vechi viza întreg omul, trup și suflet. Înduhovnicirea omului este doar într-o mică măsură stăpânirea celor ale duhului asupra cărnii – și asta mai mult ca un efect (important, într-adevăr) decât ca scop final, cât mai degrabă stăpânirea omului celui nou, care a răstignit patimile și a înviat în Hristos, asupra omului celui vechi. În iconografia bizantină se vede atât de bine asta. Chiar ieri am văzut icoana Sfintei Maria Egipteanca, în care efectul postului se vede atât de clar asupra trupului ei. Însă numai cunoscând măsura în care sfânta căzuse în păcat (viața ei povestită lui Zosima, plus, cine știe linia dânsei de neam, sau cât au tras sufletele celor împreună cu care a păcătuit?) ne putem apropia puțin de înțelegerea acestui exces al ei. Dar cine poate înțelege adâncimea păcatului nostru? Straturi, peste straturi, peste straturi, întărite peste inima noastră? Doamne, am văzut icoana Sfintei Parascheva, care ține în mână „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. De atâtea ori am cântat în adolescență Fericirile fără să pricep nimic. Doamne, cât păcătuim, înțelegând Scriptura drept o colecție de mituri și cuvintele Scripturii drept o înșiruire de metafore. Dacă ar putea să ne urle mereu cineva în față: Acesta este adevărul, chiar așa este! Și probabil nu l-am crede. Cel mai greu mi-a fost să înțeleg și să accept că nu duc doar povara păcatelor personale. Mi se părea atât de nedrept. Pe zi ce trece, mintea și inima mea acceptă tot mai mult această nedreptate. Le moștenim atât pe cele bune, cât și pe cele rele ale strămoșilor noștri, pe verticala timpului. Iar pe orizontală, moștenim mereu prezentul celor împreună cu care trăim, față de care greșim mereu sau facem bine mereu. Suntem, ca persoane unice, deplin responsabili de modul în care ne raportăm la trecut și la prezent. Cu cât ne apropiem mai mult de Iisus Hristos, cu atât suntem mai aproape de firescul vieții noastre, cu atât reducem schizofrenia noastră interioară și exterioară, cu lumea. Și numai asumând cât de puțin suntem în stare, cu mila Lui, din această durere a noastră și a lumii să putem să începem să ne vindecăm și să-i ajutăm pe ceilalți. Există un punct în care înțeleg că nu-l mai ajut pe celalalt cocoloșindu-l și menținându-l în căldicelul unei relații precaute, stătute, fade. Există un punct în care fac un gest prin care ies, fac pasul în afară, dar nu oricum, ci înainte, pentru că văd că celălalt, de frică, refuză asta, și, cu rugăciune și cu dragoste, cumva Dumnezeu îmi mângâie sufletul prin darul încrederii că celalalt, văzându-mă reușind, va face și el pasul înainte. Da. Există momente în care pasul nu-l mai putem face împreună, ci singuri, dar cu multă rugăciune și credința că Dumnezeu nu-i va uita pe cei dragi. Altfel, celălalt va înțelege gestul nostru drept o lepădare de el, și nimic nu este mai dureros și mai groaznic decât să mă simt lepădat. Există o limită în care putem risipi frica celuilalt prin prezența noastră. Doar în cuprinderea iubirii Lui, Dumnezeu risipește complet teama. Cuprinderea mea rămâne atât de imperfectă...

Da, dragul meu Băiat,
Nu ducem numai povara păcatelor noastre persoanele, ci și pe cea a strămoșilor noștri, și pe cele ale neamului nostru și ale omului întreg... Că doar suntem cu toții un singur om într-o multitudine, doar de Dumnezeu știută, de persoane!
Da, moștenim și dobândim și mărim această povară pe care o trăim ca pe un blestem, până în ceasul în care descoperim darul lui Dumnezeu făcut nouă de Domnul în Biserica Lui: harul, energia Sa necreată, prin care putem transforma acest blestem în binecuvântare, purtându-ne povara cu iubire din Iubirea Lui! Atunci totul se transformă, se preface în dar! Atunci viața devine dar sfințit! Aceasta este euharistia pe care suntem chemați, fiecare în parte, să o săvârșim cu noi înșine și cu toată viața noastră. Fiecare Doamne pe care îl rostim poate deveni o epicleză care să ne prefacă în sfinte daruri la Cina Împăratului Ceresc! Mă întreb uneori: dacă noi, românii, măcar o singură zi pe an, am rosti ca rugăciune Numele Domnului răstignit în înjurături și hule, cum ar fi viața noastră?
Fii binecuvântat, Copil iubit, și mulțumesc pentru tot!
Maica Siluana

*
Incredibilă tensiune! Voiam să iert, dar simțeam o extraordinară împotrivire a întregii mele ființe, pentru că el (B) cerea pedeapsa: (se și plasase într-o postură de om neputincios, vulnerabil, gata de a-și primi lovitura), însă eu trebuia să-l iert... Mișcarea sufletului era în ambele direcții, îmi simțeam ființa trasă în cele două sensuri contrapuse: iertare și respectiv pedeapsă, cel puțin cu gândul. Este incredibil de dificil și de complex totul, de aceea încercăm să ne unim voia cu cea a Domnului Hristos.

Da, dragul meu Băiat, din acest motiv căutăm să ne unim voia bolnavă cu voia Domnului. Și tot din acest motiv S-a întrupat Domnul și S-a jertfit pentru ca să ne elibereze din robia acestei nevoi de a pedepsi, acestei nevoi de „dreptate”, din nevoia de a face celuilalt răul pe care noi înșine l-am suferit! Această incredibilă tensiune e crucea ta, e crucea mea, e crucea noastră, om drag!
Învierea Domnului să ne aducă mereu și mereu mai multă Lumină, mai multă îndrăzneală de a ne lepăda de noi ca să ne unim cu El și să biruim în El pornirea ucigașă și sinucigașă care ne chinuie și ne mutilează sufletele și trupurile!
Fii binecuvântat,
M. Siluana

*
Ziua lui tata. Doamne, binecuvântează-l pe tata și dă-mi să-l iert și mai adânc în fiecare zi. Că încă îmi simt sufletul murdar de resentiment, dar știu că acest drum al învierii duce către bucurie și către iertare.
Tată, tată! Dacă ai ști tu ce suferință e în mine, și cu atât mai mult cu cât acum înțeleg puțin că impredictibilitatea comportamentului tău mă înnebunea, dar ea nu era decât zbaterea incredibilă a sufletului tău cuprins de conflicte, contradicții, confuzie și ispite. Erai de fapt o victimă neputincioasă, însă eu te vedeam precum un călău violent care-mi distrugea sufletul și mintea. Probabil aș fi înnebunit sau aș fi devenit un criminal dacă nu ar fi apărut o bisericuță din scânduri în parcul din cartierul nostru...
O uit mereu pe tuci V. la pomenirea morților. Doamne, mă rog Ție, binecuvântează astăzi, în Vinerea mare, sufletul ei. Ea mi-a pus pe buze prima rugăciune!

Da, dragul meu Băiat, ai fi putut înnebuni și ai fi putut și deveni criminal. Eu cunosc un suflet drag care a devenit criminal, în sensul cel mai concret al cuvântului, ca urmare a felului în care a fost bătut și torturat de tatăl lui! Pe acel copilaș l-a dus de câteva ori la biserică însuși torționarul tată, dar efectul a fost invers. Și acum Dumnezeu este, pentru acest suflet atât de drag sufletului meu, cineva care cere de la noi ceea ce nu putem să facem...
Să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru tuca V. și să ostenim mai departe la dumnezeiasca iertare, pentru ca să onorăm misiunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu la nașterea, acea de a fi fii Lui și mântuitori în El, ai părinților și moșilor noștri care n-au știut, sau n-au putut să-L afle cât au fost pe pământ, ca Mântuitor milostiv și iubitor de oameni! Iertarea lor ne va aduce și nouă iertarea pentru tot răul de care ne pocăim și ne va deschide ușa Bucuriei celei veșnice!
Curaj, Băiatul meu drag,
M. Siluana