Doamne, inima mea e rece, limba mea cleioasă ca de lut,
încălzește-i tu bătaia cu un răsărit sau mai bine pe tâmplă o sărutare
agață-Te, Doame, de sufletul meu ca arcușul de vioară
suspinul meu mărunt ca un cântec de greier
către Tine îl suspin și îl cânt,
căci în fiecare miez de zi e frig și mi-e iarnă.
Candelă aprinsă e sufletul Sfinților
Doamne, sufletul meu – lumina ultimului chibrit la drum de seară
chipul Sfinților soare blând
în ochiul meu oglindindu-Te Tu nu ai aflat lumină
Doamne, nu-mi găsesc locul
și odăile Tale de aici îmi par prea departe
dă-mi liniștire,
căci  fiecare zi îmi pare fără de răsărit și apus,
fiecare zâmbet al meu se termină cu lăcrimare
după Tine, Doamne, respir, cuvânt și plâng,
rugăciunile mele-s un ghem de cuvinte încifrate
cum se deșiră de pe buzele mele se frâng.
Doamne, auzi cuvântul meu care-l înalț fără zmeu
din marea de gânduri ce roiesc în jurul ființei mele,
cuvântul meu slăbănogit, fără putere,
cuvântul meu vânturat ca o pleavă de patimi,
cuvântul meu uscat și pătat, fără lacrimi,
din adâncul sufletului meu către mine deschide ferești,
înalță-mi rugăciunea ca tămâia.
Doamne stau la ferești și ascult
din ochiul Tău curg lacrimi,
iar patul Tău e neatins,
în întuneric nu se stinge veșnic lumânarea,
căci ai vegheat la căpătâiul meu ca și acum
noapte de noapte.