Am citit o parte a scrisorii de pe site, de la rubrica Sparge tăcerea, și m-am apucat să scriu și eu. Aș vrea să fie publicat ce am scris, poate dacă o să fie „expus”, o să aibă efect eliberator și asupra mea.

La mine, de unde o fi început totul? Din faptul că am fost concepută printr-un act care era mai mult abuz, nu era consimțit total? Sau din amintirea fricii că dacă o să adorm în camera unchiului meu, o să îmi dea chiloțeii jos și o să se uite la mine?

A urmat vecinul ăla bătrân și libidinos care mă prindea de „păsărică” și de care trebuia să mă feresc. Fetiței cu care mă jucam nu i se întâmplau lucruri din astea, ea avea un tată care să îi ia apărarea, eu nu îl aveam și credeam că trebuie să suport toate cele, în tăcere, în rușine.

A fost și băiatul vecinilor, care mă chema la el în casă și care se uita acolo jos la mine, se urca pe mine și trăgea de pantaloni să îi dea jos. Numai mie mi se întâmpla asta, celeilalte fetițe nu, același tată care nu permitea așa ceva.

A mai fost și colegul de clasă, de care îmi plăcea, dar care făcea lucruri care nu îmi plăceau, mă înghesuia, îmi ridica fustița. Apoi m-a respins, era răutăcios cu mine, în fața întregii clase.

La ce a urmat nu m-am opus. Am fost internată în spital pentru rinichi. Eram complexată de părul de pe picioarele mele, aveam o cămașă de noapte care lăsa să se vadă. În ciuda suferinței fizice cauzată de boală, acolo mă simțeam de parcă aș fi evadat de la închisoare. Numai că nu știam ce să fac cu așa zisa libertate. L-am lăsat pe prietenul unei fete să mă pipăie, voiam să arăt că nu am prejudecăți, eram rebelă față de regulile de acasă, față de faptul că sexul era un subiect tabu. (M-am revoltat față de acuzațiile nefondate că aș avea un amant în clasa a opta când eu de fapt sufeream de singurătate, mă izolam, nu puteam merge nici la școală, să nu îmi văd colegii, colegele și să nu le mai aud insultele.)

Nu m-am opus când T. a vrut să facă sex cu mine, chiar dacă mă simțeam doar folosită, inferioară. Apoi a adus o fată și o săruta în fața mea. Și a spus că îi era rușine cu mine.

Mi-am ales un anturaj tare nepotrivit, dar păreau că mă acceptă. Asta presupunea să mă comport ca ei. Am acceptat pe mulți, deși acest fapt îmi crea repulsie. Voiam să fiu adult, să scap de controlul de acasă.

Cineva m-a dus la biserică, acolo am scăpat de povara vinei ce o purtam. Un an am putut sta departe de acel anturaj, dar după aceea m-am îndrăgostit de un băiat și i-am cedat. Inițial trebuia să îl masturbez doar, pe el și pe prietenii lui, credeam că dacă o să fac sex cu el o să înceteze, dar a trebuit apoi să fac și cu prietenii lui. M-au hărțuit timp de doi ani. Erau șase în total, dar nu au fost mai mult de trei în același timp. Uneori, abuzurile aveau loc chiar în casa mea. Ei locuiau pe aceeași stradă cu mine, mă urmăreau și când mergeam după pâine, când veneam de la școală. Acasă trebuia să mint cu privire la motivul pentru care întârziasem atât de mult. Eram bătută și de ei și acasă.

Am început să lipsesc de la școală, am avut mari probleme cu profesorii și acasă din această cauză.

Nu am spus niciodată ce mi se întâmplă, jucam teatru, îmi puneam chiar un zâmbet pe buze în fața tuturor. Purtam atâtea măști, că la un moment dat nu mai știam nici eu cum sunt, care e starea mea de fapt.

M-am simțit vinovată de tot ce mi s-a întâmplat, îmi tot spun, dacă nu aș fi atât de proastă, nu mi s-ar fi întâmplat așa ceva. Nu am știut să mă opun. Nu am avut curaj să mă opun. Rușinea cea mai mare este că eu încă credeam că îl iubesc, de acolo vine autoînvinuirea.

Sunt nervoasă de câte ori îmi place un bărbat, e de ajuns să facă ceva ce nu îmi place și devin extrem de acidă cu el, numai că apoi mă simt vinovată și mă întorc eu. Asta îmi aduce mai multă vinovăție și respingere. Și singurătate.

Și vina mai vine din faptul că am fost avertizată și nu am ascultat. Am avut un vis în care cineva îmi spunea să nu am de-a face cu el și cu familia lui. Confirmarea că nu a fost un vis care trebuia ignorat a venit când un prieten al lui a povestit lucruri grave despre familia „liderului” grupului celor șase. Auzisem și afirmațiile că o fată care se culcă cu unul dintre ei, trebuie să se culce cu toți.

Îmi amintesc câteva întâlniri cu ei: odată a intrat după mine în alimentară, i-am spus unei femei că el mă urmărește, dar aceasta s-a speriat și încerca să scape de mine. Am scăpat totuși, că m-am întâlnit cu o vecină din bloc și am venit împreună acasă. Un alt incident a fost când am întârziat destul de mult acasă și când am ajuns mama m-a obligat să mă pun în genunchi și să jur cu mâna pe Biblie că nu s-a întâmplat nimic, că nu m-am întâlnit cu el. Am jurat, deși mințeam. Asta m-a traumatizat și mai mult.

M-au luat odată cu mașina, m-au dus pe un câmp și după... m-au lăsat acolo dezbrăcată complet. S-au întors după mine.

De ce nu i-am amenințat?

De ce nu am mers la părinții lor să le spun ce îmi făceau? Am preferat să îi suport pe ei, decât rușinea de a spune cuiva prin ce treceam.

De câteva ori m-am speriat foarte tare că sunt însărcinată, frecventam o biserică, am mers acolo și am plâns câteva ore.

Până la urmă am amenințat, unul dintre ei s-a retras. Apoi mama bănuia, nu a spus lucrurilor pe nume, dar a mers la tatăl „liderului’ și a amenințat că data viitoare o să meargă la poliție și abuzurile au încetat.

Începuseră coșmarurile. Visam că ei mă urmăresc și mie mi se înmoaie picioarele și nu pot să fug. Două zile după coșmar eram ca o plantă. Coșmarurile au început să fie din ce în ce mai dese, astfel încât nu apucam să îmi revin după unul, că urma altul.

M-am rugat și au încetat. Reproșurile din partea mamei, nu. Spunea „tu meriți să fii pusă la zid și scuipată”. A mai durat destul de mult până am avut curajul să o înfrunt, să îi spun să nu mai învârtă cuțitul în rană.

Am scris toate astea, dar nu simt nici o ameliorare. De ce? Ce mai trebuie să zic? Ce mai trebuie să fac? Cred că sunt prea detașată. Dar și dacă aș scrie despre altcineva, aș simți cu cele relatate…

Am iertat faptul că mama m-a trădat atunci când am suferit abuzurile din partea unui grup de băieți. Atunci am decis să nu mă las biruită de rău, ci să birui răul prin bine, iertând.

De fapt a fost un lung șir de abuzuri, care a culminat cu cei doi ani în care am fost hărţuită de șase băieți, în frunte cu cel pe care credeam că-l iubesc.

Abuzurile au fost de tot felul și cred că toate au făcut „pârtie” pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat, abuzurile m-au făcut să am o părere atât de proastă despre mine, să nu îndrăznesc să protestez, să cred că merit chiar, de cerut ajutor nici nu am pus problema, eram convinsă că o să fiu tot eu acuzată, cea ce s-a și întâmplat.

De la abuzul activ: bătaie (chiar și când era nervoasă din cauza altcuiva, se descărca pe mine), pedeapsă cu privare de hrană, caracterizare „proastă”, „nu ești bună de nimic”, „o să ajungi să faci trotuarul” (asta când nici nu știam ce înseamnă expresia), lipsa ambilor părinți de lângă mine până la vârsta de șase ani. La trei ani făceam febră 40 de grade din cauza dorului de părinți, doctorii n-au putut găsi cauza, până la urmă eu am spus ce mă frământa, au venit să mă vadă și febra a scăzut. Nu a fost ceva normal să stau singură acasă când aveam șase, șapte ani, mama era la serviciu.

Tata nu m-a iubit niciodată, iar mama îmi repeta foarte des că am fost un accident, că nimeni nu m-a vrut, că îi pare rău că nu au reușit tentativele de avort (au fost trei). De la o vârstă fragedă a existat și incestul emoțional, i-am și spus mamei că eu nu sunt bărbat, că sunt un copil de șapte ani. Am stat nopți în șir să ascult cum repeta povestea abuzurilor prin care a trecut – cel mai puternic - lipsa de iubire și acceptare din partea părinților ei. Am avut responsabilități mult prea mari pentru mine, a trebuit să mă descurc singură și să o ajut și pe mama. Am fost mama ei, soțul ei, numai copil nu. Cred că de aici veneau și acuzațiile că sunt o „curvă” – la fel era acuzată și mama ei.

Visele neîmplinite au picat tot în seama mea, numai că nu a fost ceva foarte clar, ci haotic, adică nu era vorba să fac ceva anume, ci în funcție de toane. Cred că din cauza asta nu știu ce vreau să fac și merg atât de haotic prin viaţă, în „carieră”.

Mesajele existențiale negative menționate mai sus.

După ce cei șase m-au lăsat în pace, eu mă țineam foarte ocupată, făceam voluntariat la spital, trebuia să-mi câștig și existența, a mea și a mamei, munceam în două locuri, eram obosită din toate punctele de vedere: fizic, emoțional, spiritual. Ajunsesem să mă simt folosită de toată lumea: de cei de la serviciu, de cei de la biserică, unde de asemenea lucram, de cei de la spital, de mama, chiar și de către Dumnezeu. I-am spus-o, iar El în bunătatea și înțelepciunea Lui, mi-a pregătit o oază, am participat la un curs pentru lucrători cu copii în nevoi. Am învățat multe jocuri acolo, jucându-ne. Aveam mare nevoie de asta. Într-o zi, profesorii au adus o cruce din lemn și au spus să scriem ceea ce ne frământă. Sentimentul că am fost trădată era o povară grea, pe care simțeam că nu o mai pot duce, așa că am exprimat-o într-o propoziție și am dat-o, am bătut acel bilet cu un cui pe cruce. Apoi s-a dus o bătălie cumplită în mine, nu mă puteam elibera. O colegă a citit un pasaj din Biblie și am ales să nu mă las biruită de rău, ci să birui răul prin bine, iertând. Am primit atunci pacea care întrece orice pricepere, am fost binecuvântată.

Am ales să îi iert pe băieții care m-au abuzat

Unul dintre ei și-a cerut iertare atunci când l-am amenințat; și-a respectat promisiunea și m-a lăsat în pace.

Unul dintre ei s-a sinucis. Fata care mi-a spus vestea, știa ce am suferit din cauza lor, știa de la ei, pentru că s-au lăudat, dar nimeni nu a luat atitudine, au rămas prieteni chiar. Cu toate acestea, când mi-a spus despre moartea lui, a mai spus și că atunci când ea a aflat s-a gândit la mine, că Dumnezeu nu doarme. Am fost terorizată zilele acelea, aveam senzația că iar o să mă urmărească, m-am rugat non-stop, fiindcă simțeam că îmi pierd mințile. Atunci, L-am rugat pe Dumnezeu ca oricum s-ar judeca cu ei, eu să nu știu, să nu aflu.

Toate persoanele care au fost implicate într-un fel sau altul în hărțuirea mea, au ieșit din viața mea – locuiau toți pe aceeași stradă cu mine. Singurul care nu s-a mutat din cartier este M., cel care și-a cerut iertare. Am făcut ceva „consiliere” și am menționat numele fiecăruia și am spus că aleg să îl iert.

Cred că i-am iertat, dar știu sigur că nu sunt încă vindecată.

Am ales să îl iert pe tatăl meu că m-a abandonat, dar nu am reușit, acesta este motivul pentru care am început seminarul iertării.

...că nu a fost acolo pentru mine, îl consider complice la tot ce mi s-a întâmplat, responsabil chiar.

Nu mi-a spus niciodată că sunt frumoasă, din cauza asta am tot căutat atenția bărbaților și am fost o victimă atât de ușoară.

Abuzul lui este unul pasiv, dar face ravagii.

De fapt, a fost ideea lui ca mama să facă avort, apoi a fost faptul că nu a vrut să mă recunoască, a fost nevoie de testul de paternitate. A trebuit să ducem un război cu el pentru pensia alimentară.

D.