Luni, 26 Ianuarie

La Bible Study. Mulțumesc, Doamne. Mulțumesc, părinte P.

Izgonindu-l din Eden pe Adam, Domnul nu îl pedepsește. L-ar fi pedepsit dacă l-ar fi lăsat să stea acolo. Ar fi mâncat astfel din Pomul Vieții (înainte putea mânca nestingherit din acel pom!, doar unul era interzis) și și-ar fi permanentizat moartea, separarea de Dumnezeu. Dumnezeu, ca un cald părinte iubitor, l-a îmbrăcat pe Adam și l-a trimis în lume. Astfel, i-a dat minunata șansă a mântuirii. Doamne, Tu ești bun. Nu știm noi cât de bun ești Tu. Dar am crezut adesea că ești un Dumnezeu rău și răzbunător. Iartă-mă. Și am plâns venind pe drum.

Să nu se rănească mai tare copilul Adam, de aceea a pus Dumnezeu heruvim cu sabie de foc, nu ca un tiran răzbunător, ci ca un părinte care-și iubește fiul cu o infinită purtare de grijă.

„Adame, tu ai căzut și te-ai rănit de moarte. Te iubesc și de aceea, iată, deși tu nu înțelegi acum gestul Meu, Eu te iau cu o blândețe și cu o delicatețe nemărginită în brațe, îți fac haină de piele și cu o durere nemărginită te las în afara Edenului, pentru că știu că dacă vei rămâne aici vei mânca din Pomul Vieții și vei rămâne întru veșnicie departe de Iubirea Mea. Știu că doare, și că tu o înțelegi și o simți ca pe o alungare, însă numai astfel tu poți să mai ai o șansă de a te salva. Înțelegi, tu Adame, copil iubit, asta? Nu înțelegi acum, că vânturile și frigul și foamea te lovesc. Și bolile și dușmăniile, și patimile. Însă numai astfel, Adame, mai ai o șansă de mântuire, numai astfel. Cunosc durerea ta și ura ta îndreptată împotriva Mea pentru acest gest. Însă nu în această gradină a Edenului te voi aduce Eu, prin Fiul Meu Iisus Hristos, ci în Raiul Iubirii Mele veșnice.”

Da, băiatul meu iubit,

Dumnezeu a făcut tot ce-a făcut și tot ce-a îngăduit din iubire.

Fericiți cei care au crezut și cred asta și-și așează întreaga existență pe temelia acestei credințe! Și multă bucurie se face în Cer pentru întoarcerea oricărui fiu rătăcitor din jungla plăcerilor înșelătoare semănate de tatăl minciunii!

Și mare este durerea lui Dumnezeu pentru cei ce aleg să se piardă fără să se oprească măcar o clipă din alergarea lor ca să-L cunoască și să se odihnească în iubire Lui!

Doamne, Duhule Sfinte, pentru rugăciunile Sfinților Tăi, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea, ca să auzim și să vedem, cât încă mai este ziuă, Calea mântuirii noastre din toată durerea și răutatea!

Maica Siluana

*

Vorbesc la telefon cu mama care s-a spovedit vineri în săptămâna dinaintea Crăciunului (În acea zi am simțit extraordinar și inexplicabil de multă bucurie și lumină!). Îmi spune că părintele ei i-a pomenit de „potirul nesecat” și un post de 40 de zile.

Ce să fie? Caut și, minune! Incredibil(!):

„Tot în această zi (Florar 5) pomenirea icoanei Maicii Domnului Potirul nesecat. Icoana Maicii Domnului Potirul Nesecat a fost descoperită în Rusia în anul 1878. Un soldat în rezervă din Tula obișnuia să-și dea toată pensia pe alcool, distrugându-și sănătatea. Deși a ajuns să nu mai poată merge, el continua să bea. Într-o noapte un sfânt i-a apărut în vis sfătuindu-l să meargă la Mănăstirea Maicii Domnului din Serpuhov. „Să ți se facă o molitfă în fața icoanei Potirul Nesecat.”. Pentru că nu avea nici un ban și nici nu putea să meargă, omul nu a luat în seamă visul. Dar sfântul i-a apărut și a doua și a treia oară, îndemnându-l mai aspru să meargă la mănăstirea de care i-a spus. Atunci, târându-se în patru labe, omul a ajuns până în satul învecinat și s-a oprit la casa unei femei bătrâne care i-a doftoricit picioarele și bărbatul a început să se simtă mai bine. În ziua următoare el a pornit din nou la drum, la început cu două cârje, apoi cu una, până ce a ajuns la mănăstire. Acolo el le-a povestit călugărilor visul său, dar nici unul din ei nu părea să știe de existența vreunei astfel de icoane. În cele din urmă, unul dintre ei și-a amintit de o icoană în care era pictat un potir. Pe spatele ei scria „Potirul Nesecat”. După ce i s-a făcut molitfa, țăranul s-a întors acasă complet sănătos și vindecat de alcoolism. Noutățile despre această minune s-au răspândit cu repeziciune și mulți suferinzi de patima beției împreună cu familiile lor veneau să se roage în fața icoanei. Mulți dintre ei se reîntorceau să aducă mulțumiri Maicii Domnului pentru vindecare și pentru că a răspuns la rugăciunile lor. În fiecare duminică la Mănăstirea Serpuhov-Vyotsk se citește molitfa și acatistul Potirul Nesecat în fața icoanei pentru cei suferinzi de patima beției.”

Mă gândesc la tata. El – copil – îl simt viu, atât de copil și mi-e milă de el, de lumina lui, de bucuria lui netrăită, de singurătatea lui. Îl văd copil alergând plin de energie încolo și încoace, are o inimă mare și un suflet bun. Se revărsă atâta milă în conștiința mea că încep să plâng (am citit undeva că dacă simțim milă, ea vine de la Domnul, mereu), dar e un plâns-durere, plâng în durere, plâng din durerea mea, ca într-o încordare interioară extraordinară, care se focalizează în zona prefrontală și simt o căldură puternică acolo deodată, care crește tot mai mult și parcă iese din mine împreună cu lacrimile, prin toți porii. Și e o așa o trăire de intensă și o ușurare, și simt atâta iertare și tămăduire a rănilor.

Urmează ore bune de muncă, de bucurie, liniște, pace, o frumoasă pace și sentimentul de comuniune cu Dumnezeu și împăcare cu aproapele.

*

Dintre toate presiunile și tensiunile de anul acesta, de multe a avut Domnul grijă. Ce am învățat mai bine? Să întorc către El ceea ce nu pot eu. Am primit mult ajutor și sunt recunoscător. Încă simt viața zbătându-se în mintea și în trupul meu... cu toate necazurile și bucuriile ei, însă simt că au rămas puține necuprinse în acceptare. Mă simt mai puțin bolnav, mă simt mai curat. Am început să învăț iertarea și mai ales să învăț să o primesc. De la ceilalți și de la Dumnezeu, care o oferă mereu, în diverse forme. Am văzut oamenii în jurul meu rănindu-se mai puțin și i-am văzut masiv vindecându-se. Întoarcerea asta a fost fundamental către Dumnezeu. Am învățat să păstrez puțin mai bine bucuria Lui. Viața mea a primit culoare, adică am prins a înmuguri. Am aruncat în inima mea de-a lungul timpului atâta murdărie, încât e de mirare că a mai străbătut acea rază a milei Lui. Și acesta este un semn că Domnul chiar S-a făcut om în Bethleem, iar apoi S-a dat pe Sine și încă până la moarte, dincolo de moarte, în iadul care nu L-a putut cuprinde și apoi s-a făcut sfânta Înviere.

Cred că păcatul meu cel mare a fost nepocăința, neîntoarcerea către El. S-a strigat mult la mine în ultimii ani – și direct – dar mai ales indirect. Spaima mă făcuse nesimțitor la cei legați de mine și o judecată rece pusese stăpânire peste mine prin patimi. După loviturile pe care le-am primit (unele puternice, extrem de puternice) evaluez marea negare în care mă aflam și încă mă aflu, și asta luând în considerare infinita blândețe, politețe, dragoste și gingășie a Mântuitorului. Povestea mea e un pic patetică: m-am întors la Dumnezeu când nu am mai avut unde mă ascunde. Și asta după ce mă ascunsesem o bună perioadă prin tufișuri, apoi travesti după toate scuzele și măștile posibile și, într-un final, cu capul în nisip, având fundul în arșița zilei și noaptea în îngheț. Descopăr aproapele într-o formă oarecum surprinzătoare: iubindu-mă pe mine însumi. Nu obsesia aceea obsesiv-compulsiv-narcisistă din ultimii 30 de ani. Ci chiar dragostea pentru această ființă creată de Dumnezeu din iubire după chipul și asemănarea Lui. Învăț, în ultimul timp, că nu aparțin nici unui șir implacabil de determinări. Că nu sunt (doar) produsul încrucișat al geneticii, mediului și educației – deși am fost profesor de științe sociale timp de trei ani la un liceu renumit. Descopăr că extraordinarele mele abilități de a fenta condiționările vieții au sfârșit prin a mă adânci în ele: am obținut aceleași rezultate pe care le-aș fi obținut acceptându-le de la început, însă cumva mult mai complicate. Observ că fugind de legea păcatului, a violenței resentimentare și răzbunătoare nu poate fi anulată de către om! Zbaterile noastre firești de a scăpa de ceea ce am moștenit prin păcat, prin firea cea căzută nu sunt decât încurcări și mai gordiene ale ghemului. Metodele mele extraordinare s-au numit mecanismele de adaptare (sic!): minciuna, iluzia, simbolizarea, raționalizarea, transgresarea. Am creat un întreg univers interior în conștiința mea – uriaș vreau să spun. El e plin de proiecte și proiecții. De vise și iluzii. De oglinzi. De ecouri și abisuri – multe dintre ele atât de adânci. Spectre, umbre. Idoli și tânguiri. Minciună și atâta spoială, varul alb și multa pânză de păianjen pe la colțuri. Atâta rătăcire. Un labirint al durerii, care crește cu fiecare pas pe care-l fac în orice direcție. Când tot acest univers și-a atins limitele am văzut că eu eram singurul care-i mai păstram o oarecare logică, o hartă generală. Numai ca să-l mențin îmi consumam resurse energetice colosale. Încă un pas înainte – făcut, paradoxal, cu intenție bună. De la o vreme nu mă mai alimenta altceva decât orgoliul. Cum am putut eșua? Ce a rămas viu, ceea ce m-a însoțit mereu a fost această suferință interioară. Încercând să refac drumul înapoi, am văzut că mă rătăcesc și mai adânc: nu am avut altă orientare decât durerea, am știut că dacă se amplifică sunt pe drumul cel bun. Prin poarta durerii ajungem la bucuria de a fi plin. Durerea mă pune împreună. Îmi reface ființa spartă în bucăți. Bucuria pe care o simt este de cele mai multe ori a recunoașterii, a regăsirii, a unității după care am tânjit atât de mult. Bucuria este un semn. Dar nu ea mă naște, ci durerea. Astăzi durerea mi-a devenit mai mult chemare decât alungare. Acum știu că prin durere Domnul mă cheamă către o nouă împlinire, către o nouă lipire, vindecare a sufletului. Nu am învățat prea bine meșteșugul. Dar simt cumva, de departe, unde este durerea celuilalt, și asta e o minune. Nu o simt cum o simțeam înainte, aiurea departe, într-o altă lume care nu era a mea. Undeva la 10 metri de mine. Sau la celălalt capăt al mesei. Nu. O simt adânc în mine. Pe mine de obicei mă pufnea râsul când auzeam de o tragedie. Când tata o lovea cu brutalitate pe mama ani și ani în fața mea, am simțit la început această durere în mine, în sufletul meu, adânc, viu, apoi ea s-a stins, a devenit doar o tensiune surdă și vagă. Mă „imunizasem”. Murisem. Când am plecat de-acasă la 19 ani, din punct de vedere afectiv eram că un soldat din filmele SF, jumătate om, jumătate robot. Sau, astăzi, la 30 de ani, încercând să simt ceva, mă simt retezat emoțional. Toate, mecanisme de protecție. Și un dor uriaș de ceva. De adâncul acela de care tot vorbesc sfinții?

Când încep să-mi manifest emoțiile, sentimentele, pe măsură ce mă vindec, mă simt adesea ca un infirm, ca un schilod. Dar umblu! Așa cum pot, mai ajutat, mai sprijinit, mai târâș. Acesta este drumul către libertatea interioară. Pe cale întâlnesc diverși oameni. Pe mulți îi ocolesc. Domnul e în toți. Mereu uit asta. Viața mea de astăzi are 24 de ore. În fiecare zi, dacă aș înțelege asta mai bine.

Băiatul meu drag,

La mulți ani întru devenirea cea bună!

Îți mulțumesc, în această ultimă zi calendaristică a anului care trece, pentru fiecare fir de durere prin care ai îndrăznit să te naști. Mulțumesc pentru că mi-ai dat voie să pun aici, „în priveliște” durerea și lupta ta. Da, pentru orgoliul tău asta putea să fie, sau să fi fost, o capcană, dar pusă în mila Domnului ea a devenit cu siguranța chemare la îndrăzneala ceea bună pentru multe suflete care se zbat în căutări și durere fără naștere!

Mulțumesc mult! Dumnezeu să-ți dea înmiit tot ce ai pierdut prin această jertfă, sau să sporească la fel darul dacă nu ai suferit pierderi. El știe!

Acum, despre durerea născătoare de bucurie: Când vei înainta pe Cale destul încât să nu mai suferi din patimă, din co-dependență ca fel bolnav de a răspunde la durere, când vei fi învățat îndeajuns pocăința încât să nu te mai poți lipsi de ea, această durere va deveni, sau o vei resimți în inimă. Ea este deja și vei fi și mai conștient de ea, acea străpungere a inimii, acea inima înfrântă și smerită prin care ne umplem, ne plinim de mila lui Dumnezeu pentru noi și ne cutremurăm de cât de mare e iubire Lui pentru noi!

Domnul să te binecuvânteze și să te mângâie și să te întărească pe Cale la anul și la mulți ani!

Cu dragoste,

M. Siluana