noi, oamenii, suntem ca niște fire de ață,
niște păpuși..
iar Dumnezeu ?
Același etern regizor
al spectacolului ăsta lumesc.

Scenariul ni-l mai facem și singuri,
din dorința de a domina
și de a ști că suntem stăpâni.
A ști că avem viața în propriile mâini.

Oricât am schimba decoruri și roluri
tot fire de ață rămânem,
tot jocuri și jucării
în această lume mult prea serioasă și rigidă,
în această grilă continuă de nu și da, de da și nu.

Cum devenim din personaje, persoane?
Din fire de ață, oameni?
Din ceață, lumină și din cunoaștere, adevăr?

Mister încă nerostit.

Noi fire de ață mergând pe pământ.