Dragul meu suflet al nimănui,
Nu știu dacă atunci când va apărea acest răspuns, tu vei mai exista aici. Durerea ta era atât de reală! M-am rugat pentru tine, să-ți pună Domnul răspuns în inimă, să te mângâie cumva. Eu știu că El ne mângâie întotdeauna, El e tot timpul cu noi și ne poartă pe brațe, dar știu și că sunt momente în care așa ceva e imposibil de crezut și de primit. Am trecut și eu prin asta.
Durerea ta mă doare fizic, în inimă. Nu mă cunoști, nu te cunosc și totuși mă doare. Am citit aici și durerea ta mă doare. Oare cum Îl doare pe Domnul, întru Care suntem, Care nu are nevoie să citească ceva, că deja „știe” ce trăim, ce simțim?
Durerea ta mă doare, pentru că și eu obișnuiam să mă cert la fel cu El. De ce nu am...? De ce nu sunt...? De ce nu fac...? De ce ei, iar eu nu...? Încă mai am momente când uit și iar mă iau de El.
Știi, acum, când te doare atât, când nu-ți mai pasă de sufletul tău, ai ajuns la momentul la care poți face... orice. ORICE! Orice ai face, tot durere e. Asta e singura certitudine. Poate ăsta e rolul tău aici, acum. Să fii durere. Și de unde poți începe? Să te „sinucizi”, făcând poruncile. Dacă tot e să mori, mergi pe mâna asta. Fă poruncile, omorând în tine acea parte care îți zice că ar trebui să fii, ori să faci, ori să ai ceva. Alegând să nu mai asculți acea parte. Fă doar o zi, de dimineață până seară lucrul acesta, în fiecare moment pe care îl trăiești în acea zi. Sau jumătate de zi. Fii onestă cu tine în acest exercițiu și vei vedea răspunsul pe care ți-l dă Domnul cu Care te-ai certat acum. Dar nu poți vedea altfel, decât fiind în acea stare a împlinirii poruncilor. Și cere de la Domnul puterea de a le împlini în acea zi.
Am speranța totuși că Domnul te-a păzit și nu ai fugit de viață. Că Sfânta Parascheva te-a întărit cumva. Că gândul acela a plecat, iar tu te vei apuca de treabă.
Doamne ajută!
Cr., cu dragoste și nădejde