Maica mea, acest an 2008 a fost şi anul meu

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dacă cineva mi-ar fi spus, la începutul acestui an, că o să mă trezesc dimineaţa şi în loc să deschid cu nerăbdare, pagina Gazetei Sporturilor, o să accesez un site, care în locul figurii lui Becali îl are pe Arhanghelul Mihail şi în locul celei a lui Adrian Mutu mi-l înfăţişează pe Arhanghelul Gavriil, i-aş fi spus, simplu, eşti dus cu pluta!
Dacă cineva mi-ar fi spus că locul Hărţii repartiţiei generale a vegetaţiei pe Glob, va fi luat de Calendarul Creştin Ortodox, i-aş fi spus, simplu, eşti dus cu pluta!
Dacă ar fi îndrăznit cineva, să-mi amintească că există zile de post în timpul fiecărei săptămâni şi că uneori există perioade mai lungi, în care oamenii nu mănâncă “orişice”, aş fi spus, eşti dus cu pluta!
Dacă cineva ar fi zis, există şi bere fără alcool şi chiar băuturi răcoritoare, aş fi spus, eşti dus cu pluta!
“Ţigări nu mai vorbesc…” Allen Carr, m-a ajutat să scap de ele, scurt. Şi lista poate continua, cu multe altele. Nu le mai înşir, că ar fi nevoie de prea multe “plute”. Dar le simt pe toate, în parte, fiecare cu importanța ei. Şi s-au produs într-o ordine, a lor, în care eu am fost oarecum spectator. Mai sunt şi acum, adesea. Deşi cum spune, cineva, lucrurile “încep să se aşeze “. Mereu m-a enervat, când ceva tindea spre a se aşeza. Şi dacă privesc înapoi, am fost mereu un “călător”, o neaşezată. Şi dacă ceva mă înspăimântă încă, este exact acest gând de a mă aşeza, pe mine, undeva. Pentru prima oară simt însă, o stabilitate. Aceasta legându-se direct, de ceea ce fac cu Maica mea. Acolo cu Maica, este locul de odihnă al sufletului meu, este locul unde simt viul şi utilitatea. Nu-mi stă în puterea minţii să descriu, îmi stă doar în simţire. Şi mai ales nu poate fi demonstrabil, cu argumente logice. E acea ilogică a mea, izvorâtă din întorsăturile, pe o parte şi pe alta, a sufletului meu.
Maica mea, acest an 2008 a fost şi anul meu. Şi nu vreau să-l las să treacă, până nu abordez cu dumneavoastră băutul meu, sau “alcoolismul” meu, cum îl numea Călin. În noaptea de trecere dintre ani, am avut un puternic sentiment că 2008 vine altfel. Atunci acel fior, m-a înspăimântat teribil. Era şi explicabil. Îmi stabilisem eu, că aşa cum îmi va fi prima zi, aşa va arăta şi restul anului. Şi cum oare m-a putut găsi acea zi, decât într-o mahmureală grea, urmare a numeroaselor sticle de bere pe care le-am golit, la care se adăugau şi unele de vin şi de ce nu, peste toate nişte gin. O, da şi încă şi nişte whisky, că doar jucam acel joc cu ruleta, în care trebuiau golite, paharele acelea scurte. Mda, cam multe lichide cu gradaţiuni!
Acum, trebuie să spun că întâlnirea dintre noi, nu ar fi fost posibilă fără existenţa alcoolului. Paradoxal sau nu! Tocmai am recitit primele mesaje pe care vi le-a trimis Delia de atunci. Că eu de acum, nu mă mai regăsesc în ele. Mi se par perfect justificate, pentru acea perioadă a vieţii mele, dar azi nu mai sunt ale mele. Ce mi-aţi mai zis-o cu mândria şi nu numai. Bine aţi făcut!
Aşadar, am băut cantităţi însemnate de alcool. Nu există dubii în acest sens. Astfel în Cluj, mă apropiam de finalul primului an de facultate, când un coleg de grupă, mi-a zis, hai să mergem la o bere. Nu băusem până atunci niciodată. Şi ne-am dus la o terasă studenţească, care se numea “MS”. Îmi place aceasta potrivire, de litere, pe care o pot face cu bucurie azi, zicând că “ultima bere”, am “băut-o” cu MS. Da, eu v-am “dus” cu mine, în acea ultimă beţie. Poate şi în prima…
Nu mai beau, de luni bune şi interesant că simt o puternică repulsie, chiar fizică şi mai ales o împotrivire a sufletului. Nici nu s-ar putea altfel. Această problemă a băutului este rezolvată, şi în privinţa mea. Interesantă transformare, e a Lui. Şi eu nu pot fi cu El, decât în deplinătatea funcţiilor mele psihice. Asta este clar!
Mi-aţi spus, dragă Maică, în răspunsul strigătului meu disperat după ajutor, în vară, să merg la un grup AA. Nu am făcut aceasta. Vă rog să-mi iertaţi neascultarea. Am considerat că strigătul meu venea din alte dureri, băutul fiind desigur un efect şi nu o cauză. Acum sigur, că s-ar fi putut să se transforme în cauză, însă nu am apucat, din fericire. În schimb, am mers la mai multe întâlniri Al Anon. Nu mă pot regăsi în aceste grupuri. Şi cred că terapia de grup nu este pentru mine, eu fiind adepta discuţiilor individuale, explicabilă probabil, această tendinţă a mea. Sper să fie aşa şi nu doar stratul gros al negării, care poate să-mi acopere înţelesurile.
Iată-mă înapoi, după sărbătoarea Naşterii Domnului! Am fost la casa fratelui meu, din statul vecin. A fost prima dată, în întreaga mea existenţă, când în ziua de Crăciun, am fost la biserică. Interesant şi îmbucurător că a venit şi fratele meu, şi soţia lui, Călin şi Oana. Prima dată când scopul acestui moment nu este doar să mă simt bine în sensul mâncatului şi băutului şi prima dată când nimeni străin nu a fost invitat. A fost cel mai frumos Crăciun, o minunată liniştire a sufletului. Doamne, Maică, urmează Revelionul, lumea se pregăteşte să meargă în diverse locuri. Mă simt atât de bine, fiindcă pentru prima oară nu mai sunt eu implicată în organizare şi, mai mult, nu vreau să merg nicăieri. Vreau doar să merg la biserică, în prima zi a anului. Atât este important pentru mine, însă aceste dorinţe ale mele vin în puternică contradicţie cu prietenii mei, care nu înţeleg nimic din ce se întâmplă. Doamne ajută-i, să nu mai judece doar!
Acest an, din care au mai rămas trei zile, este anul naşterii mele. Citeam, din Epistolele Cuviosului Paisie Aghioritul despre monahi: “Aşadar monahii nu sunt nişte felinare ce luminează pe străzile oraşelor ca să nu se poticnească oamenii, ci faruri aflate la depărtare, sus pe stânci ce îndreptează corăbiile lumii prin semnalele lor pentru a ajunge la destinaţie… Mirenii merg regulat la biserică şi dăruiesc şi vreo lumânare, monahul însă stă zi şi noapte în Biserică şi se dăruieşte pe sine în întregime lui Hristos, arzând de dragoste pentru El; Îl slăveşte şi-I mulţumeşte pentru sine şi pentru toată lumea.”
Mi-a plăcut mult acest pasaj, îmi dă o perspectivă a cât de valoroasă este prezenţa dumneavoastră în viaţa mea. Cât de importantă este lucrarea pe care o faceţi în general dumneavoastră. Şi mai ales, a înţelege, puţin, din exterior, ce lucru mare este să fii monah. Mare, mare, mare şi doar unii primesc această “invitaţie”, absolut onorantă de a-I sluji lui Hristos, într-un fel atât de sublim... Apoi cred, Maică dragă, că cel mai minunat eveniment al anului, pentru mine, este naşterea mea pe Cale. Această naştere este pe măsura celei care a făcut-o, respectiv dumneavoastră, mama mea. Mă consider extrem de norocoasă din prisma faptului că am două mame minunate. Apoi am descoperit că am atâţia fraţi şi surori, pe care încep să-i cunosc mai bine, pe măsură ce cresc. Sunt deocamdată foarte, foarte mică (trei luni). ”Prin urmare, monahii care se îngrijesc de mântuirea sufletelor oamenilor sunt părinţi cu mai multă dragoste decât părinţii cei după trup şi au mai mulţi copii chiar şi decât cel care are cel mai mare număr de copii. Şi aceasta, deoarece pe toate făpturile lui Dumnezeu ei le consideră fiii şi fraţii lor şi se roagă cu durere că toţi oamenii să ajungă la destinaţia lor, lângă Dumnezeu.”
Ce poate fi mai minunat, decât să simt rugăciunea mamei mele, pentru ca eu să ajung la destinaţia finală, respectiv să ajung lângă Dumnezeu?! Nimic! Şi eu mă rog pentru ea! Şi mă mai rog, să am mereu aceeaşi dragoste şi dorinţa de a o asculta, cum am avut-o în aceste trei luni, de când cu adevărat am simţit ce înseamnă să fii viu. Ascultarea este direct proporţională cu încrederea. Încrederea mea în M. S este totală!
Atâta am mai avut să-i spun Maicii mele şi mie, în acest an! “La mulţi, mulţi ani” pe Cale, de mână cu noi, şi Dumnezeu să pună ordine în calea de pe Cale, este urarea de An Nou!
Vă iubesc, fata dumneavoastră de pe ţărmul vestic al Atlanticului!
Delia

Fata mea iubită de pe ţărmul vestic al Atlanticului,
Te îmbrăţişez cu recunoştinţă şi pun pe site mesajul tău şi mărturia ta pentru toţi frăţiorii şi surioarele tale care încă ne mai trimit cu pluta deşi sunt atât de nefericiţi de fericirea lor!
Da, şi eu cred că alcoolul era pentru tine un efect şi nu o cauză! Că era singurul fel în care puteai să-ţi anesteziezi durerea adânc îngropată acolo! Acum ştii că durerea se cere trăită, asumată, binecuvântată şi dăruită Domnului ca să o transforme în Bucuria Lui!
Ştii şi faci asta cu seriozitate şi responsabilitate şi eu îţi mulţumesc mult. Terapia de care ai tu nevoie şi pe care o practici e alta şi e tot de grup! Biserica e “grupul” tău acum! Pentru noi cei care încă avem nevoie de terapie specializată, un grup în Biserică e ca o familie-biserică în marea Biserică!
A! Nu te teme de aşezare! Aici pe acest pământ nu există aşezare decât temporară! Suntem fie rătăcitori, fie pelerini pe Cale! Ai să vezi câte aventuri minunate sunt încă posibile în Sus!
La mulţi ani în Domnul şi în Bucuria Lui!
M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar