Sărut mâna, măicuţă!
V-am mai scris cam acum un an, iar cuvintele dumneavoastră mi-au fost de mare folos, m-au ajutat să văd calea cea bună. Acum sunt însă din nou într-un moment de cumpănă. Nu sunt o credincioasă, dar nici o atee; am mare credinţă în Domnul şi încerc să fac mereu în aşa fel încât să nu-L supăr, încerc să mă îndrept, să devin o persoană mai bună, dar uneori totul pare să fie împotriva mea. Cel mai grav e că în astfel de momente ajung să cred că El m-a părăsit, că mă pedepseşte pentru cele făcute prin faptul că nu îmi mai este alături, că pare că nu mai vrea să mă asculte, să mă lumineze şi să mă ajute. Aceasta este starea mea actuală. Muncesc mult ca să mulţumesc pe toată lumea, încerc să nu supăr pe nimeni, în special pe părinţii mei, însă nimic nu pare să îmi fie favorabil. Acum intru în sesiune. Însă simt că nu am putere să mai trec mai departe. Problemele dintre părinţi, micile probleme de la şcoală şi gravele probleme pe care le am cu mine însămi mă doboară şi mă duc încet-încet către deznădejde. Uneori mă gândesc cu revoltă că Domnul o fi făcut o greşeală cu mine. Nu îmi găsesc rostul pe lumea asta, sunt într-o permanentă căutare de mine şi nu găsesc niciodată ceva mulţumitor. Cu ruşine trebuie să spun că în clipele de derivă adesea m-am gândit că şi moartea ar fi o soluţie... mă simt pustie, singură deşi sunt înconjurată de familie care, aşa cum e ea, îmi oferă toată dragostea lor, de câţiva prieteni care încearcă să mă ajute. Am nopţi întregi în care îmi vin în minte mii de gânduri şi sentimente care mă sfâşie pe dinăuntru. Nu înţeleg ce rost am eu pe lumea asta. Am doar 20 de ani şi deja sunt sătulă de viaţa mea. Cred că ceea ce mă împiedică să fac ceva e dragostea prea mare pentru mama şi sora mea.

Ştiţi însă ce mi se pare cel mai rău? Faptul că nu pot lăsa pe nimeni să se apropie de sufletul meu, să vadă ce simt, să înţeleagă ce aşteptări am. Par o fire puternică, ambiţioasă, plină de planuri de viitor, şi vise... totul e doar o aparenţă. Se poate să nu fiu foarte coerentă, dar nici măcar să mai gândesc nu pot acum. Mă simt de-a dreptul terminată mental , spiritual şi fizic.

Ştiu că sunt o păcătoasă şi că nu merit ca Domnul să se milostivească de mine. Încerc uneori din răsputeri să mă repun singură pe picioare. Mă revolt în faţa Lui, Îi strig cu toată forţa: "Ajuta-mă, Doamne! Cum să cred în Tine dacă nu îmi dai nici un semn?". Alteori ajung chiar să mă târguiesc cu El: "Ajuta-mă şi de data asta şi Îţi promit că am să mă îndrept". Probabil că aşa îmi răsplăteşte acum revolta şi lipsa de credinţă.

Spuneţi-mi dumneavoastră. Cum să mă ridic de jos fără ajutorul Lui?

Petronela