Dragă Măicuţă,

De aseară mă tot atrag articolele postate aici și rămân într-un îndemn să scriu și eu și să întreb. Dar tare greu iese întrebarea din mine... poate pentru că or fi mai multe. M-am născut și am fost copil și încep să îmi amintesc dureri curgând și nişte bucurii care treceau. Și aşa se întâmplă și după mai bine de un sfert de secol, doar că la o intensitate și o profunzime mai mari. Și am zis că oamenii fac să mă doară și am început să vreau să îi înţeleg. Și am început să am probleme și am zis să fac ceva în legătură cu asta. Parcă trăiesc într-un carusel al nebunilor unde nebunul principal sunt eu. Uneori se învârte cu repeziciune și chiar mă aruncă la pământ. Alteori se opreşte și rămân suspendată fie pe sub pământ, fie în aer, fie agăţată de un fir... și o vreme nu se întâmplă nimic. Vreau lucruri "simple": o familie a mea și să mă bucur de viaţă folosindu-mi darurile pentru mine și ceilalţi. (darurile... alea care sunt, la ce mă pricep și eu să fac). Dar nu e simplu deloc! Sunt între oboseală și renunţare, între rătăcire și disperare, între linişte și nebunie. Și tot nu văd altă soluţie decât să caut... și îmi urlă întrebarea în mine: până când?!! Aşa îmi va fi toată viaţa în chinuri rătăcite, bucurii dezamăgite, căutări surde? Nu ştiu pentru alţii cum e, dar pentru mine de jumătate de viaţă e un adevărat chin să ies din casă de cele mai multe ori. Să mă întâlnesc cu oamenii care mă pot răni, cu situaţii din care nu ştiu să ies și abia pe urmă să mă prind ce era de făcut... și ies din casă că trebuie. Și când mă întorc acasă iau perna în braţe și nici nu îndrăznesc să mai respir să nu mai "tulbur" ce ştiu eu care ape. E o luptă fără de sfârşit și fără sens? Aud sau citesc cuvinte care au sens pentru mine însă nu pentru mine "întreg". Învăţ lecţii și cresc. Și uneori trebuie să mai dau examenul, o dată, de mai multe ori. Mă disperă când văd că dau acelaşi examen de neoprite ori... pentru că lipsea o nuanţă, un singur cuvânt sau privire. ...E o poveste fără sfârşit pentru mine, poveste în care eu aș fi un fel de singură și rătăcită prin lume... un pelerin căruia nu i se mai gată drumul pe care îl are de făcut, și care a obosit să aştepte cumva să ajungă la destinaţie, unde s-ar putea odihni și bucura de viaţă cu bucurii mai mici sau mai mari. Și pentru mine ar însemna că am ajuns având o familie a mea... și o viaţă "ordonată". Nici de acolo încolo nu va fi uşor, asta ştiu, însă aşa cum sunt acum parcă aș rătăci "pe afară" și pe drumuri care nu mai ştiu de multe ori că sunt cele de urmat ca să ajung mai repede sau măcar să ajung odată!! Îmi spun azi: fii iubitoare! Mâine se întâmplă ceva și aflu că am uitat să fiu iubitoare cu mine. Mâine îmi zic "am să fiu mai atentă la asta!". Și poimâine descopăr că am dăruit și încrederea oarbă cuiva care mă răneşte detaşat și chiar fără să creadă sau să vadă asta... Și da, da, da ştiu teoria cu "eu sunt responsabilă de ce simt", cu "altul nu te poate răni decât dacă ceva în tine... etc."...etc etc NU MĂ AJUTĂ SĂ ŞTIU!!! Povestea mea pare că e una fără de sfârşit cu un copil rătăcit! Cum opresc, Măicuţă bună, caruselul? Cum să mă dau jos din el și să mă duc "acasă"? Cum găsesc eu casa? Și oare astea le am de făcut? Și cum să ţin drum drept când sunt aşa de muncită de spaime și gânduri și căutări și câte or mai fi cu mine. Și sunt defectă și am o obsesie să mă mărit? Și să cred că o familie pentru mine ar putea să însemne „acasă”? Cum de fac de mă rănesc oamenii aşa uşor?! Cum de îi las după atâtea examene date?!! Nu am învăţat nimic până acum?!!!! Sunt prea multe vorbe care îmi zbârnâie în cap și zgârie în suflet. Mi se bat cap în cap și care mai degrabă, tot ce am citit și învăţat până acum ca din cărţi, ca din viaţă. Și dacă fac linişte... aud nimic. Simt în schimb, de obicei, durere și disperare. Și mai simt și aud o linişte care face ca toate să aibă sens, însă nu mai are nici un sens ca eu să mă mişc să fac ceva; nici măcar să merg la lucru sau orice face un om de obicei. Și atunci iar încep să gândesc: asta înseamnă depresie de fapt, trebuie să ies din ea... și tot aşa, din nou și din nou, caruselul se învârte, eu nebunul principal, și povestea nu se mai termină odată! Și nici nu mai ştiu dacă ce am de făcut e să mă opresc. Și... poate asta e de fapt întrebarea: ce am eu de făcut pe lumea asta, de fapt, și cum?! ...Da, asta cred că e întrebarea!

Am găsit site-ul dumneavoastră într-o dimineaţă în care mi-am pus pe Google o altfel de întrebare către Dumnezeu: "Ce mă fac acum, Doamne?!"

Să vă dea Domnul sănătate!
"Meşterul Manole" care speră totuşi un cuvânt să facă sens!..