Am primit o invitaţie de la şcoala fiului meu la o conferinţă pentru părinţi cu tema drogurilor. Am hotărât să merg, cu toate că eram obosită și fusesem doar cu o seară mai înainte tot la şcoală, pentru altceva. Și bine că m-am dus. Am ajuns pe la 19.30, cu o jumătate de ora de întârziere. Conferinţa o ţinea un poliţist. Trecuse de prezentarea feluritelor droguri care se pare că circulă printre adolescenţi, și ajunsese la miezul problemei. De ce se droghează tinerii? Pe parcursul a mai multor ani el a încercat sa decorticheze comportamentul uman și să ajungă la acest răspuns. Nu vă spun că auzindu-l vorbind mă simţeam ca într-un vis. Nu-mi venea să cred că e adevărat. Ajunsese să descopere aproape tot adevărul. Tot ce citisem eu prin prisma ortodoxă despre plăcere, care ajunge patimă, despre legile omului vechi, tot era acolo. Ajunsese în miezul problemei cu o fineţe extraordinară. Dar totul nu s-a terminat aici. Adusese cu el doi tineri dintr-o casă de dezintoxicare pe care o conducea el, sau cam aşa ceva. Ei bine, tinerii aceia erau transformaţi. Unul ne-a povestit viaţa lui. A fost cutremurător. Am avut un șoc, văzându-mă pe mine în locul mamei lui care era cam depresivă, tot timpul îl critica și îi spunea că o să ajungă rău. Acum fac o paranteză, poliţistul ajunsese și la adevărul «programării» creierului copiilor prin repetarea unor afirmaţii de genul: n-o să ajungă nimic din tine, o să fii un ratat, o să fii ca taică-tău etc. Tânărul acela povestea despre asta. Ajunsese să se drogheze de la opt ani, la sfatul verişorilor. Toţi din familia lui se drogau de tineri, cu excepţia mamei, care cu preţul unei depresii profunde a rămas totuşi alături de taică-său și nu s-au separat. Polițistul mai explica apoi că prima cale spre vindecare este aceea de a identifica trauma afectivă suferită și de a o «voma» afară, prin cuvinte. Doar apoi se poate declanşa reabilitarea. La casa lor de dezintoxicare tinerii sunt ca într-o familie, se sprijină reciproc, sunt toţi pentru unul și unul pentru toţi. E de fapt echivalentul unei familii normale. Au o viaţă axată pe un program ritual de curăţenie, pentru că depistase că începând cu curăţenia exterioară, angajându-te într-un anume ritual, se ajunge la curăţenia interioară. Tânărul acela spunea că atunci când el curăță WC-ul, curăță totul, și pereţii, și podeaua, tot, până sclipeşte, și că ajunge de-și extrage endorfina necesară (artificial produsă de droguri) din satisfacţia aceasta a lucrului bine-făcut.

Vă pot spune că m-am cutremurat. Pe de o parte pentru că dintr-o dată am realizat, făcând o paralelă între părinţii tânărului și «vrăjmaşii» mei, că de fapt toată lumea funcţionează în limitele proprii și că pur și simplu nu se pot depăşi, nu pot face altfel. La momentul respectiv limita fiecăruia era la nivelul X, și peste aceasta n-avea cum să treacă. S-a produs în mine fenomenul acela de des-centrare și dintr-o dată parcă m-am văzut puţin aşa, ridicată în aer și toţi ceilalţi undeva mici, sub mine, și am realizat că lumea asta este enormă, nu numai eu am problemele mele, ci că mulți alţii au probleme și mai mari ca și mine, că mulți alţii repetă greşelile mele și că cei ce mi-au greşit mie mi-au greşit nu pentru că ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că pur și simplu aşa funcţiona creierul lor la momentul respectiv, nu puteau face altfel. Am ajuns să-i înţeleg, să-i compătimesc și să-i văd de fapt cât sunt de bolnavi. Și toată ura mi s-a transformat în milă. Am înţeles că nu eu sunt cauza, ci că toţi suntem legaţi în mrejele lumii acesteia și că pentru a ieşi trebuie un efort conştient. Dintr-o dată nu m-am mai simţit urmărită de fatalitate, nu am mai simţit că toate mesajele din jurul meu mă concentrează și că toate au o legătură directă cu mine. Am înţeles că realitatea înconjurătoare este independentă cumva de noi, și că noi ne legăm de ea și-i atribuim sensuri în capul nostru, noi o transformăm, noi o privim prin ochelari deja programaţi ca să ne dea o anumită imagine deja pre-fabricată.

Apoi, am mai înţeles ceva. Am înţeles că Dumnezeu nu ne lasă, oriunde am fi. Poliţistul acela, la un moment dat a declarat aşa, puţin mai în surdină, că el crede în Dumnezeu. Aici religia este majoritar catolică. Oamenii nu prea sunt «practicanţi» aşa că fiecare crede de fapt în ce vrea el să creadă, și îi pune numele de dumnezeu. Dar totuşi, Dumnezeu este ascuns în fiecare om, și de acolo dă semnale. Privind lucrurile în mod realist, sunt slabe şanse ca acel om să ajungă la dreapta-credinţă, sau ca în general o mare masă de oameni să se convertească la Ortodoxie. Dar totuşi, și în lumea asta, Dumnezeu nu ne părăseşte total. Ne dă mijloace prin care să putem combate măcar răul suprem, prin care se poate pierde sufletul în mod total, și anume sinuciderea. Pentru că tinerii aceia, unii din ei acolo ajung, din păcate. Pentru că atâta timp cât omul nu i-a întors definitiv spatele lui Dumnezeu, făcând gestul acesta ireversibil, nădejde de mântuire mai este, sufletul mai poate fi scos cumva din munca cea veşnică. Lucrul acesta mi-a dat mare încredere în mila lui Dumnezeu, în felul în care El lucrează. Dacă oamenii de-aici nu mai ştiu ce este Spovedania, le-a îngăduit să aibă psihologi, care totuşi încearcă să țină omul pe linia de plutire în vremurile acestea tulburate. A îngăduit să ajungă, câte unul și pe alte căi la identificarea cauzelor răului și să încerce să le mai aplaneze. Chiar dacă omul, de bună voie se depărtează de Dumnezeu, necrezând în El, Dumnezeu ascuns în firea fiecărui om nu doarme total, ci pe căi mai ocolite și delicate, care respectă această dorinţă de îndepărtare a omului, totuşi îl ajută și nu îl lasă singur, protejându-i mândria bolnavă și acţionând delicat, sub alte nume, dar în esenţă întotdeauna Acelaşi, protejându-l pe om chiar de el însuşi și de răul ce și-l face inconştient cu mâna lui.

Cam asta am vrut să vă împărtăşesc, mă scuzaţi pentru lungimea mesajului.

Doamne ajută!

M.