21 august

Uneori mi se pare totul doar un vis urât. Nu e viața mea, nu e copilăria mea, e doar un coșmar, o închipuire, imaginația mea prea bogată, exagerările mele. Apoi îmi dau seama că tot ce-mi spun, toate foițele cu care mă învelesc sperând să mă protejeze, sunt doar negare, autosugestionare că lucrurile nu pot fi chiar așa de rele, la urma urmei e VIAȚA MEA în joc, nu se poate.

Până la urmă, tot gândire magică, „dacă nu-mi amintesc înseamnă că n-a fost...”

Dar a fost. Tot ce citesc, terapia, totul îmi spune că a fost. Văd singură asta...

Singura legătură cu evenimentele pe care NU mi le pot aminti clar, coerent, sunt simptomele, flash-urile, durerea din piept, ura.

Dar de două zile sunt altfel. După noaptea aceea cu plâns mult și zvârcolit de durere care m-a epuizat literalmente, ceva s-a schimbat. Nu știu încă cine sunt, dar știu că ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia să pozez pentru nimeni, nu pot să mai fac eforturi de a fi „drăguță”, nu-mi pasă dacă omul din fața mea se supără pe mine pentru ceea ce am să-i zic atâta timp cât în timp ce-i vorbesc eu îl binecuvântez, nu mă mai pot preface. Asta e. De fapt nu mă mai pot preface. Că ascult, că-mi pasă, că-mi iubesc aproapele, că înțeleg. Nu înțeleg nimic, mă simt mai neputincioasă ca niciodată și totodată eliberată. Merg pe stradă și nici nu văd oamenii. Nu-i iubesc, era o minciună menită să mă facă mai frumoasă în proprii mei ochi. Nu-i uram pentru că mă uram pe mine, pentru că tot ce nu reușeam să verbalizez sau nu-mi dădea voie să simt se întorcea împotriva mea. Cheia nu e autocenzura, cosmetizarea urâciunii din mine ci chiar trăirea ei, revelarea ei. Mă simt de parcă aș vărsa acum afară din mine tot ce am ținut ascuns în adâncuri, tot ce nu mi-am dat voie să gândesc, să simt, să spun. Văd urâtul din mine, laolaltă cu minunea că trăiesc, că respir, că urechile mele aud muzica și inima bate uneori mai tare alteori mai liniștit, că mintea mea gândește, că ochii mei văd, că mâinile mele se pot întinde și se pot strânge, că picioarele mele pot urca trepte, că degetele mele pot pipăi, zgâria sau mângâia. E aceeași viață, același corp, aceleași zile și totuși altfel. Aceleași frici, aceeași lipsă de răbdare și totuși altele, altfel.

Şi EL, El e altfel decât mintea mea se străduia prostește să înțeleagă. Mă uit la El în icoana mea și mă îndrăgostesc cu toată ființa. Cu toată ființa mea mă așez în fața Lui și-I spun că tot ce sunt acum, puținul care sunt acum, răutatea care sunt acum, micimea care sunt acum, egoismul care sunt acum și grandomania din unele zile, lenea asta ambulantă care sunt, invidia, minciuna în care mă învelesc, autosuficiența, toate sunt eu și toate sunt ale mele. Şi stau înaintea Lui și aștept. Nu ca să mă vindece cu bagheta Lui magică, așa cum așteptam eu până acum, ci să mă îndure și să-mi dea putere să vin în fiecare zi în fața Lui cu ceea ce sunt și să i le pun Lui înainte, legate și învălmășite unele de altele. Şi nu vreau nimic spectaculos în loc, nu vreau opusul lor în loc, de fapt nu vreau nimic. Mă mulțumesc cu liniștea aceea care rămâne în mine după ce-I dau lui toate, cu bătăile inimii mele, așa cum le simt și le aud când stau cu ochii închiși și ascult muzică sau când îmi ascult tăcerea.

Ne spunem multe acum și deși aș vrea să pot vorbi despre asta, nu pot pune în cuvinte nimic pentru că acum nici măcar nu ne vorbim în cuvinte, nu vorbește nici minții mele, nici inimii. El vorbește FIINȚEI mele, sângelui meu, vieții mele.

Mă surprind în unele momente că încerc să recuperez copilăria mea petrecută departe de El, reproducând niște comportamente de copil ieșite din lăuntrul meu. Mă întind ca un copil, Îi zâmbesc cu ochii închiși, ca un copil, stau în genunchi în fața Lui, ca un copil, îmi privesc trupul, ca un copil, mă mir și râd, îmi iau în palmă papagalul, tot ca un copil, și I-l arăt Lui, tot ca un copil, și îl pup și Îi mulțumesc că i-a făcut pene atât de catifelate la atins...

NU-MI MAI E RUȘINE. Rușinea aceea adâncă, adâncă, contopită aproape cu mine, n-o mai recunosc. Nu știu cum, nu știu în ce fel s-a diluat dar nu-i mai simt gheara.

De două zile învăț să respir. E ceva nou pentru mine și e greu dar de fiecare dată când fac asta, parcă o fac pentru prima dată și simt fiecare respirație ca pe un dar, nou și de neprețuit, de fiecare dată altfel, irepetabil. Şi simt în clipele acelea că POT FI ALTCINEVA, că pot fi altceva, că mâinile mele, și gâtul meu, și spatele meu, și corpul meu, toate pot fi altceva decât ce au fost până acum.

Simt că mai am atât de multe de spus și de trăit, și de oferit, și de primit că amețesc numai la minunea acestui gând. Că mai am atât de multe să fiu.

Copila mea iubită,

Stau lângă tine, aici în rugăciunea care-mi susține gândul și mișcarea degetelor pe taste, și redescopăr împreună cu tine miracolul renașterii, miracolul învierii. Îmi amintesc primele clipe după ce am ieșit și eu din iadul meu, altfel decât al tău, dar tot iad... Atunci am simțit și am știut că Dumnezeu e Viața mea și nu L-am mai căutat și m-am lăsat iubită. Nici acum nu-mi vine să cred că nu-mi cerea nimic în schimb! Doar îmi oferea mereu mai mult. Eu nu aveam de făcut altceva decât să respir și să simt că sunt vie. Și m-a învățat să respir așa, în El, cu El, ori de câte ori intru în iadul meu (care pare fără de sfârșit), sau al tău, sau al celor care-mi scriu. Această Răsuflare care respiră în mine și cu mine, m-a vindecat de frică, de rușine, de ținerea de minte... Nu, n-am uitat, dar știu fără ținere de minte! Mintea mea e tot mai mult ținută de Prezența Lui în mine, e tot mai atentă la Dumnezeu care îmi vorbește prin chiar viața mea, prin chiar suflarea mea! El e prezent în mine, mă mângâie, mă apără, mă învață să-mi trăiesc emoțiile, sentimentele, evenimentele cu El, în fața Lui Care e în ascunsul meu... El e în sângele meu, în carnea mea... Până la urmă și gândurile se dau bătute, și faptele se schimbă...

Și eu am știut că și tu vei ajunge aici. Am știut, am crezut, fără să știu când și cum... Și știu că toți cei care vin pe Cale vor ajunge aici, și mai departe, că vor intra în Bucuria Lui cea sfântă după care tânjește orice inimă de om...

Da, vor mai fi dureri, mai avem de crescut, dar nu mai suntem în iad! De acum orice durere va fi ca o și mai profundă naștere pentru că nu vom mai avea nevoie să ne ascundem.

Te îmbrățișez, copila mea iubită, cu dragoste și recunoștință,

Maica ta Siluana