„Sfinţii, primind de la Dumnezeu un suflet care are minte, raţiune şi simţire au socotit că lucrările acestora se cuvine să le închine nu lor înșiși, ci lui Dumnezeu Care li le-a dat, pentru Care şi din Care sunt toate.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 169)

Sfinții sunt, atât pentru credinciosul ortodox, cât și pentru psihologia ortodoxă, laboratorul viu de cercetare și de aplicare a darului vindecător și sfințitor făcut omului de Dumnezeu în Sfânta Sa Biserică.

Urmând sfinților în Biserică, trăind în Duhul lor și primind rugăciunea lor, putem redescoperi o psihologie care nu numai că nu e vrăjmașă teologiei, ci indispensabilă unei vieți autentice în Hristos. Dumnezeu ne oferă în Revelație nu numai cele despre Sine, atât cât ne este necesar ca să-L cunoaștem și să-I răspundem la iubirea ziditoare, mântuitoare și sfințitoare, ci și cele despre noi, cei iubiți ai Săi, care eram sau suntem încă morți și chemați acum la Înviere.

Urmând sfinților, descoperim o știință despre om, o antropologie, nu doar de o profunzime și eficiență dumnezeiești, ci și de o actualitate uimitoare. Găsim, de exemplu, în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, descrieri ale sufletului și ale mișcărilor lui care pot fi folosite de cea mai exigentă psihologie academică ce se sprijină pe ultimele descoperiri ale neuroștiinței. Aceste descoperiri infirmă ipoteza după care conștiința umană e un produs al psihismului uman. Și acesta e un lucru esențial pentru dialogul pe care îl găsesc inevitabil la acest moment între teologie și psihologia ca știință seculară.

Lucrurile se complică sau, mai degrabă se blochează, la nivelul psihoterapiei pentru că psihoterapeutul fără o legătură vie cu Biserica și fără o experiență concretă a vindecării și dezvoltării personale prin lucrarea harului dumnezeiesc, nu are cum să-l ajute pe cel aflat în suferință, oricât de deschis și „creștin” ar fi în convingerile sale. Aici cred că avem nevoie de un alt fel de comunicare.

Un prim pas pe această cale de comunicare este cu siguranță această adunare a psihoterapeuților ortodocși într-o comunitate în sânul Bisericii, ca un mădular viu al ei, dar și în legătură cu instituții științifice și clinice seculare.

Un pas următor, la fel de necesar, cred că este stabilirea unui program de pregătire teologică și duhovnicească unitară a tuturor membrilor asociației noastre în care să fie incluse și următoarele:

- Cunoașterea antropologiei ortodoxe și a modalităților de aplicarea a învățăturilor ei în viața personală și activitatea profesională.

- Cunoașterea modalităților de lucrare a harului în Biserică, prin Sfintele Taine, rugăciune și lucrarea poruncilor și virtuților.

- Cercetarea strategiilor terapeutice folosite de psihoterapiile seculare pentru aflarea perspectivelor lor de deschidere la spiritualitatea ortodoxă.

Revenind la Sfântul Maxim Mărturisitorul, voi sublinia faptul că el ne arată calea vindecării în Biserică şi în Hristos pornind de la o realitate concretă şi anume modul de a fi şi de a trăi al sfinţilor. Sfântul spune: „Sfinţii au străbătut cu măreţie modul adevărat şi lipsit de greşeală al mişcării sufletului, al mişcării după fire a sufletului, în acest veac al ostenelilor”. Mişcarea după fire înseamnă mişcarea puterilor sufletului împreună cu harul necreat dobândit prin Sfintele Taine şi activat prin lucrarea poruncilor şi cultivarea virtuţilor. Astfel ei, sfinții, „au ridicat simţirea pur şi simplu, prin mijlocirea raţiunii la mintea, nous,” care e capabilă de unirea cu Dumnezeu, sau unde se realizează unirea omului cu Dumnezeu după har, pentru vindecarea și îndumnezeirea omului întreg, trup și suflet.

Pornind de la aceasta, noi (ostenitoarele Centrului de Formare și Consiliere), am elaborat câteva strategii terapeutice și de creștere spirituală care, în timp, au dat rezultate pentru care dăm slavă lui Dumnezeu.

Aici aș dori să menționez și să descriu doar o strategie terapeutică destinată omului „sănătos”, după descrierea științei medicale, dar înglodat într-o suferință morală și spirituală pe care o consideră fără ieșire și pe care o întreține printr-un uimitor „meșteșug al nefericirii” moștenit și dobândit printr-o învățare timpurie.

În demersul nostru ne bazăm pe învățătura sfântului Maxim despre mișcările sufletului omenesc și pornim de la credința, specifică Ortodoxiei, că omul care nu este sfânt (îndumnezeit prin har) este bolnav pentru că „Sufletul omului a fost creat ca să-L vadă pe Dumnezeu și să fie luminat de El și, în această lumină, care preface mintea și simțirea prin îndumnezeire, să vadă și celelalte făpturi (Sfântul Atanasie cel Mare, citat de J. Cl. Larchet).

Așa cum am văzut deja în citatul de mai sus, omul, în acest „veac al ostenelilor”, își poate mișca puterile sufletești fie conform firii, cu ajutorul harului lui Dumnezeu oferit în Biserică prin Sfintele Taine, fie împotriva firii, provocându-și chin și boală pentru că se amăgește crezând că binele constă în plăcere și confort.

Conform firii, învață Sfântul Maxim, sufletul are următoarele „trei mișcări adunate într-una”: după minte, după rațiune și după simțire (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 164).

După minte (nous), „sufletul se mișcă în mod neînțeles în jurul lui Dumnezeu pe Care nu-L cunoaște din cele create, ci având o experiență intensă și simplă a Celui Ce e mai presus de toate cele create”.

După rațiune (logos), sufletul Îl cunoaște pe Cel Necunoscut ca fiind Cauza celor văzute. Prin această mișcare „sufletul își adună prin lucrare ca pe o știință toate rațiunile naturale ale Celui cunoscut numai după Cauză, rațiuni ce acționează asupra sufletului ca niște puteri modelatoare”.

După simțire (aisthesis), mișcarea sufletului e compusă: atingând cele din afară, adună în sine, ca niște simboluri, rațiunile constitutive ale celor văzute devenind astfel, prin trupul său, punte de legătură cu lucrurile, după asemănarea legăturii Logosului divin cu rațiunile Sale.

Dar simțirea se poate mișca după fire, cu harul lui Dumnezeu, numai după ce se purifică mai întâi de poftele egoiste „Căci toată plăcerea pentru cele oprite se naște dintr-o pasiune față de ceva sensibil prin mijlocirea lucrării simțurilor. Fiindcă plăcerea nu este altceva decât o formă a senzației modelate în organul simțului prin vreun lucru sensibil … Căci senzația mișcată de poftă naște plăcerea când atinge lucrul sensibil”. Iar „prin plăcerea mijlocită de trup se imprimă pământescul în suflet” cu toată gama lui de stricăciune și suferință.

Leacul? Desprinderea simțirii de poftele pătimașe și lucrarea virtuților care vor imprima și trupului, și simțirii sale, energia necreată a harului.

Pentru un creștin, singurul pericol care îl mai pândește constă în refuzul acestui dar vindecător al lui Dumnezeu datorită necunoașterii condiției sale tragice și a ignorării traumei originare provocată de căderea protopărinților de la condiția umană dăruită de Dumnezeu prin creație.

Această traumă originară, cu consecințe tragice asupra întregului neam omenesc, constă în despărțirea omului de Dumnezeu și căderea sa într-o existență bolnavă și, într-un sens mai profund, inumană. Inumană pentru că omul este făptura a cărei menire constă în unirea creației cu Creatorul. În acest sens el a fost dăruit prin creație cu o minte capabilă să se unească cu energia necreată a lui Dumnezeu și să transmită harul îndumnezeirii și creației sensibile, începând cu trupul său. Ca urmare a păcatului strămoșesc, mintea omenească a pierdut lumina harului și funcționează prin lucrările sale așa cum o cunoaștem astăzi.

Orice tentativă de vindecare a minții și a sufletului omenesc fără vindecarea acestei traume originare se reduce, în cele mai fericite cazuri, la îngrijiri paleative mai mult sau mai puțin eficiente.

De două mii de ani Biserica Ortodoxă oferă omului suferind vindecarea care constă în reconectarea „energetică” a minții omenești la Dumnezeu și prin ea a întregii sale ființe și a lumii din care și face parte și pe care o și cuprinde prin cunoaștere.

Dumnezeu ne-a dăruit vindecare şi ne-o dăruieşte mereu în Biserica Sa, fără condiţii şi fără discriminări, dar este nevoie de bunăvoinţă şi de trezirea omului.

Harul pe care-l primeşte omul prin Sfintele Taine în Biserică vindecă şi restaurează firea bolnavă, dar nu-l sfinţeşte pe om fără voia sa şi fără împreună lucrarea sa cu Harul. De aceea considerăm că o misiune importantă a unei psihologii ortodoxe constă tocmai în lămurirea omului, într-un limbaj adecvat epocii noastre, cu privire la funcţionarea sufletului său şi la conştientizarea scopului acestui miracol care este omul în primul rând. Apoi tot în sarcina psihologiei ortodoxe intră şi explicarea originii suferinţei umane.

Desigur teologia ne învăţă că păcatul e originea suferinţei, dar unei psihologii ortodoxe îi revine misiunea de a lămuri impactul păcatului asupra sufletului şi a trupului omenesc pentru că teologia de catedră a pierdut dimensiunea psihologică a teologiei harismatice a Sfinţilor isihaști și filocalici. Nu este posibilă mântuirea omului fără trupul şi sufletul său şi nu este posibilă înaintarea pe calea duhovnicească fără o bună cunoaştere a sufletului şi a mişcărilor sale. O alungare, o negare a dimensiunii psihosomatice a omului este egală cu descărnarea lui. Omul care vine, care intră în Biserică, este un om trupesc, viaţa lui este o viaţă sufletească şi acestea două sunt chiar carnea sfântului care se naşte şi crește în Biserică.

Psihologiei nu-i lipseşte decât „întoarcerea Acasă”, primirea Revelaţiei conform căreia omul psihic, omul sufletesc, este mort fără darul lui Dumnezeu, fără lucrarea lui Dumnezeu în el, dar în acelaşi timp el este şi cel ce înviază în Hristos. Mântuitorul nu „face alţi oameni”, ci-i face din nou pe cei ce există, dacă vor! Ca urmare, o psihologie ortodoxă şi psihoterapiile bazate pe ea vor sluji lui Dumnezeu şi semenilor ascultând de porunca Apostolului: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos!” (Efeseni 5,14). Un bun psihoterapeut îl va ajuta pe „cel ce doarme” în patimi şi se zbate în coşmarurile consecinţelor lor să se trezească şi să devină conştient de neputinţa sa şi să-şi dorească vindecarea. Acesta e momentul în care cel suferind va intra în cunoştinţă de cauză în Biserică şi va beneficia de vindecarea care se dăruieşte în ea.

Psihoterapeut ortodox cu adevărat poate să fie numai un ortodox viu, conectat la harul necreat prin Sfintele Taine și lucrător al poruncilor şi al virtuţilor într-o aşezare vie în Biserică printr-un părinte duhovnic îndrumător, slujitor al tainei vindecării și sfințirii omului în Hristos.

În demersul nostru terapeutic, am pornit de la o privire sănătoasă asupra simțirii pentru a nu mai fi condamnată împreună cu păcatul al cărei victimă este, de fapt. Și acest lucru este posibil printr-o „liturghie lăuntrică” de vindecare, de purificare de patimi, în care simţirea, așa cum este în fiecare persoană, în momentul respectiv (și scopul final este să facem din toată viața noastră o liturghie lăuntrică) este adusă ca „jertfă vie” prin raţiunea purificată de rugăciune, minții conectate la Dumnezeu prin atenție trează și iubitoare.

Această „Liturghie”, ca lucrare concretă în terapia pe care-o practicăm, respectă modelul Sfintei Liturghii Euharistice și cuprinde două dimensiuni: liturghia propriu zisă, într-un timp şi un spaţiu anume şi după o anumită rânduială şi o liturghie de „după liturghie” ca prelungire în cotidian a lucrării de conștientizare, asumare și oferire lui Dumnezeu spre vindecare a întregii noastre vieți rănite de păcat și de patimi. „Prescura” acestor liturghii este chiar viața noastră adunată în ceea ce simțim clipă de clipă.

Liturghia lăuntrică propriu-zisă presupune mai întâi o etapă pregătitoare. Aceasta începe cu o aşezare într-un loc liniștit, de preferat în faţa unei icoane, ca în faţa lui Dumnezeu, într-o poziţie în care să împlinim chemarea de la Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte.” Această chemare se adresează omului întreg: trup - să stăm bine, corect, într-o postură corespunzătoare; suflet - să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care însumează în sine iubire, sfială, cutremur chiar; și minte - să luăm aminte, adică să ne amintim de Dumnezeu și să ne ațintim mintea la El.

Apoi, este necesar să conștientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu Care ne iubeşte şi pe Care Îl iubim, sau dorim să-L iubim. Să ne spunem și să credem că este e o întâlnire de dragoste, dragoste care nu presupune neapărat sentimente afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul de a-I arăta toate, îndrăzneală, sfială și onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele în momentul prezentării.

Rostim apoi rugăciunile începătoare și Psalmul 50.

Tot din pregătire face parte încercarea onestă și hotărâtă de a ne împăca cu propria conștiință şi de a-i ierta pe toți cei care ne-au supărat sau rănit. Pe toți care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o rugăciune pentru vrăjmași, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează pe toți cei ce m-au supărat, întristat, rănit sau nedreptățit”. Dacă este cazul putem spune pe nume celor care ne vin în minte.

Urmează apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru greșalele noastre, pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în minte în acest moment.

Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire pentru darurile şi binefacerile de la Dumnezeu şi de la semeni.

Centrul liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor simțirilor din aceste momente, și prin ele a trupului, ca jertfă vie, lui Dumnezeu. Rostim cu atenție Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” încercând să facem din ea singura lucrare a rațiunii, să fie singurul nostru gând. Ne îndreptăm atenția, ca lucrare a minții, nous, către senzaţiile din trup, acceptându-le conștient și rămânând nemișcați în poziția aleasă. Oferim lui Dumnezeu, printr-o mișcare lăuntrică simplă, ce ni se descoperă încă de la primele încercări, tot ce conștientizăm din simțirea noastră. Nu primim gânduri, le alungăm cu atenția dată senzațiilor și rugăciunii Numelui Domnului pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de toată întinarea simțirii. Vom primi fiecare senzație resimțită și o vom păstra în atenție răbdând-o până se epuizează, până-și „spune cuvântul” și se eliberează de puterea impulsului care o lega de o anumită poftă sau mișcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere. În această jertfire de sine primim și harul necesar pentru cultivare virtuții răbdării, singura prin care putem birui patimile legate de frică și furie.

Când această oferire se face în „liturghia iertării” rânduiala e puțin diferită pentru că în spatele senzațiilor prezente, demonstrează specialiştii, se află amintiri dureroase legate de traume sufleteşti neasimilate și scoaterea lor la lumina milostivirii vindecătoare a Lui Dumnezeu este esențială. În rânduiala pe care o descriem acum, „ofranda” noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea conștientizăm că este simţire în momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia Euharistică de a ne oferi „toată viaţa noastră” lui Dumnezeu prin împreună lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii. Prin această oferire, ne eliberăm din robia generată de folosirea simțirii doar ca semnal de alarmă: „Fugi de durere!”, sau de atenţionare: „Caută plăcerea!” și ne aducem pe noi înșine, întregi, la întâlnirea vindecătoare cu Dumnezeu, în chiar trupul nostru.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat Care vine și se sălășluiește efectiv şi real în trupul şi sângele nostru. Harul pe care-l primim prin Sfânta Euharistie ne este dat ca să trăim în trupul nostru viaţa şi moartea lui Hristos aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru cel muritor (2 Corinteni 4,10).

Astfel acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne conduc ele fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa lui Hristos Care nu a păcătuit deşi avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi, în trupul Său și să ne asumăm și noi trupul și firea noastră așa cum a făcut-o El, cu harul Lui. Harul ne dă puterea nu numai să nu ne temem că vom muri dacă nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la un nou mod de existenţă.

Fiecare senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită fără „rest” ne purifică de patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care încercăm să înlăturăm senzaţiile neplăcute şi să le păstrăm şi le înmulţim pe cele plăcute. Or, senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu şi nu scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă - atunci când emoţiile, sentimentele şi senzațiile sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de înţeles și de asimilat de către mintea omenească fără harul lui Dumnezeu - creierul uman, sau mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare, ascundere a tuturor trăirilor prea puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă netrăită, ruptă din noi și îngropată într-un adânc inconștient formând un adevărat iad și zidind acel „trup al morții” despre care vorbește Sfântul Apostolul Pavel în Epistola către Romani, cap. 7, 24. Și omul face acest lucru pentru că, fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-și trăiască viața deplin fiind capabil doar de supraviețuire. Fără harul lui Dumnezeu, viața omului este perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă. De aceea şi S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca remedii.

„Liturghia lăuntrică” din tot locul și din toată vremea, pe care o recomandăm de-a lungul întregii zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din mers” toate ale noastre ca să le facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înșine, așa cum suntem, și toată viaţa noastră prin chemarea atentă a Numelui peste ce oferim. Ne încredințăm milostivirii Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm) sau să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere să ne judecăm și Sfinții ne învață să ne osândim pe noi înșine, nu ne cer să ne pedepsim, ci să credem în mila Domnului și în iertarea vindecătoare și sfințitoare. Omul mândru alege să se pedepsească sau să deznădăjduiască lăsându-se amăgit de diavolul care sugerează că Dumnezeu este un tiran fără milă și că scopul Lui este pedepsirea păcătosului. Osândirea de sine este, în esența ei, conștientizarea și asumarea neputinței absolute a omului de a „face binele” și de a fi fericit fără Dumnezeu și căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se astfel, omul ajunge la smerenie și în ea Îl întâlnește pe Dumnezeul Iubire în chiar iadul din inima sa.

Concret, asumându-ne conștient, ca fiind ale noastre, toate simțirile și mișcările sufletului nostru, fără a acuza sau osândi cineva, și oferindu-le milostivirii Mântuitorului prin chemarea Numelui Său, ieșim din dimensiunea psihologică și intrăm în cea duhovnicească. Dumnezeu înduhovnicește energiile noastre create. Lucrează cu „materia” sufletului nostru care devine „prescura” tainei înduhovnicirii.

Voi încheia cu un cuvânt al Părintelui Zaharia de la Essex care ne poate sprijini pe calea aceasta:

Sentimentele aparțin „omului vechi” și Dumnezeu ne cere să ne dezbrăcăm de acesta (Efes. 4, 22). Trebuie să convertim aceste sentimente, care sunt de natură psihică (sufletească) în simțiri și trăiri duhovnicești.

De exemplu, simt o mare bucurie. Pot s-o trăiesc psihologic, să mă bucur și să fiu cu adevărat fericit, sau pot preschimba acest sentiment în trăire duhovnicească deschizând un dialog cu Dumnezeu. Astfel sentimentul devine bucurie duhovnicească, o energie spre împreuna-vorbire cu Dumnezeu. Dacă am un sentiment de tristețe... îmi voi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu și voi folosi această energie a tristeții prefăcând-o în energie de rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Transformăm stările noastre psihologice în stări duhovnicești îngăduind oricărui fel de energie să vină asupra noastră (acceptând toate sentimentele) și o întoarcem către Dumnezeu spre a vorbi cu El. Ne schimbăm direcția concentrării minții și-i dăm altceva pe care să se fixeze.

Părintele Sofronie ne spunea că Domnul în grădina Ghetsimani nu gândea psihologic: „de ce fac asta, de ce sunt nerecunoscători”. Nu S-a coborât la nivelul acela, ci grăia cu Tatăl Său. „Au nu voi bea paharul Tatălui meu”. La fel și noi când vin asupra noastră tot felul de energii pozitive și negative, de tristețe, tragice, ale plăcerii, energii nobile să nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci să ne luăm energia pe care ne-o aduc sentimentele să o îndreptăm spre Dumnezeu și să ne rugăm potrivit nevoilor noastre.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne rușineze, care să ne aducă pocăință și să descătușeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănțuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu. Putem întotdeauna să descoperim această energie dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David” (cf. Is. 22, 22; Apoc. 3, 7) și dacă facem mișcarea potrivită ca să o descătușăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul atunci când prin „pogorârea de sine” ne supunem judecății Sale. (Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre!, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 145).

Monahia Siluana Vlad

Mănăstirea „Sfântul Siluan Athonitul” din Iași