Maica Rafaela e vie prin tăcerea sau prin cuvintele care, lipite fiind de dragostea ei puternică pentru mine/pentru noi, au ajuns până la rădăcină, în adânc și încă hrănesc. Dintre cele mai pătrunzătoare cuvinte care mi-au rămas încrustate în suflet sunt: Spune mereu: „Al tău sunt Doamne, mântuiește-mă”. Știu că sunt din psalmi. Știu că le-am citit de multe ori. Dar când le-am primit de la maica parcă au sunat ca ceva nou și „pentru mine” și dacă e ceva ce am lucrat și s-a întipărit mai profund – acest lucru este.

Maica a fost exemplu de verticalitate și de demnitate, de a trăi cu adevărat, de ancorare în Dumnezeu, de „a fi viu”. Maica (alături de părintele duhovnic Constantin) mi-a deschis ușa către „a trăi” și către mine. Știu că după prima tabără (de la Sihăstria, la puțin timp după prima mea venire la CoDa) lumea îmi părea că s-a schimbat. Că e altă viață sau că se poate trăi și altfel. Tabăra asta și intensitatea trăirilor și descoperirilor mele și ale celorlalți au rămas ca o bornă în viața mea. A fost ca o moarte. Și doar dragostea maicii și a celorlalți din jurul meu pe care i-am simțit ținându-mă efectiv m-a făcut să nu fug. Și ce bucurie apoi. Chiar dacă de atunci tot învăț să mor și să fie asta izvor de viață. Și sunt recunoscător pentru că Domnul, prin oamenii lui, mi-a purtat pașii spre biserica Talpalari și spre maici.

În taberele de terapie s-au creat legături care vor trece în veșnicie și au fost momente de intensitate maximă. Maica lua pulsul și alegea pe ce să lucrăm, deși poate își stabilise altceva ca temă, pentru că simțea ce ne preocupă atunci și ce avem nevoie să lucrăm.

Maica Rafaela mereu a folosit îndemnurile maicii Siluana (și știu că și rugăciunea maicii Siluana a însoțit toate îndemnurile date), deși a avut propria abordare și mereu ne îndemna să mergem cu ce vedeam în noi la părintele duhovnic. Lucrul la grupurile de terapie și celelalte (uneori cutremurătoare), erau pregătirea pentru spovedanie.

M-a făcut să văd și lucruri bune în mine (obișnuit fiind să le văd doar pe cele rele sau pe cele rele care de fapt îmi mascau adevărata problemă). M-a întors către mine, văzând multe fapte făcute cu gând ascuns, de ieșire în evidență, de viclenie, din frică (multe dintre ele fapte bune și în aparență făcute pentru „celălalt”) și deși îmi dau seama (sau nu) de cât de multe lucruri încă le fac așa, am rămas de la maica cu punerea lor în fața Domnului și chemarea Lui în exact ce sunt și ce fac. Îmi spunea: „Pune la picioarele Domnului toată durerea și grija ta și mergi cu pace!”

Îmi amintesc cum ne-a spus că cel mai frumos a descris-o un copil, care a spus că maica e „prietenul lui Dumnezeu”. Era așa de bucuroasă că așa a văzut-o un copil (care în curăția lui a descris-o într-adevăr așa cum era, cum este).

A fost un model de dragoste în adevăratul ei sens. Măicuța avea ceva din Sfântul Ioan Botezătorul – cuvinte pătrunzătoare și o putere venită din trăirea a ceea ce spunea: „Viața mea e ceva serios”. Îmi spunea în față lucruri greu de primit și recunoscut pentru mine. Mai ales când îmi plângeam de milă și credeam că altcineva e de vină. Uneori nu înțelegeam sau nu voiam să înțeleg și credeam că maica greșește, că presupune, că nu e cazul meu... Dar după o vreme vedeam cum se descopereau cuvintele maicii în mine. Nu m-a cocoloșit, nu m-a lăsat în povești. Mi-a arătat și m-a lăsat să aleg.

Citeam undeva cum Sfântul Ioan Botezătorul avea așa o „asprime” din dragoste pentru cei de atunci (și de acum) și cu durere le spunea acele cuvinte pentru a-i trezi din amorțire. Așa și maica – e una dintre cei ce m-au iubit mult, încât nu m-au lăsat. Un adevărat prieten.

Uneori am crezut că e prea aspră (iartă-mă, măicuță) și am crezut că nu mă înțelege. Dar ea mă înțelegea mai bine decât mine. Uneori am ascuns și m-am ferit sau m-am îndoit de ea. Știu acum că a știut și a simțit de fiecare dată ce aveam în suflet, dar nu a vrut să spună sau să dea pe față ceva fără să vreau asta. M-a primit exact așa cum eram și m-a așteptat. Dar a împletit asta cu o blândețe și o delicatețe deosebită (nu știu să explic cum au fost împreună). A mângâiat, a așteptat, a purtat neputința sau ne-voința mea. S-a retras delicat când a întâmpinat împotrivire. A ascultat, a înțeles. Nu a corectat, nu a intrat „cu bocancii” în sufletul meu. Găsea câte o cale de a se conecta în funcție de cum eram, fie o glumă, fie o observație, fie o apreciere, fie tăcere.

Maica a fost ca un sunet de clopot – tainic, dar pătrunzător, lin, dar puternic, mângâietor, dar cutremurător.

A fost unul dintre cei mai amuzanți oameni pe care i-am întâlnit. Cu un firesc uimitor, fără forțare sau prefacere. Am învățat și să râd (parcă știam doar să plâng). Vorbea despre ea și situațiile mă încurajau, spunea despre problemele întâmpinate, de pașii transformării ei. A fost un punct de sprijin ancorat strâns în Domnul. S-a bucurat de tot ce am descoperit și am văzut în mine.

Am rămas și cu importanța respirației făcând exercițiile de coerență cardiacă date de maică, cele care m-au ajutat mult și în problemele cu inima. Când mă regăsesc și mă văd în situații de plângere de milă, îmi amintesc tonul și glasul maicii: „săracu' de mine” și mă amuz. Îmi spunea adesea că pe lângă durerea pe care o am este o durere autentică de care fug și acolo să-mi îndrept atenția. Spunea: „Ai grijă de persoana ta ca să te recapeți tu pe tine, cu mila Domnului”.

Mi-o amintesc pe maică și în asocierea cu muntele. Avea o vitalitate extraordinară, urca muntele ca o căprioară. Stătea în natura cu care avea o legătură adâncă și parcă în inima ei cuprindea totul.

Ne-a strâns laolaltă și ne-a zidit, a deschis porți, ne-a învățat să ne arătăm, să avem încredere unul în altul, să ne primim unul pe altul. S-a coborât sub mine și sub noi. Ne povestea întâmplări fără să se îngrijoreze cât de puțin de vreo imagine pe care am putea să o avem despre ea ca maică. Și asta ne-a ridicat și ne-a încurajat. A fost o mărturie proprie că în Domnul tot se poate și că schimbarea a ceea ce este pornește dinlăuntru. Spunea: „Nu poți să schimbi pe nimeni, doar pe tine. Nu poți să te schimbi făcând aceleași lucruri”.

A avut grijă de mine și m-a purtat. Am și acum pe telefon ultimele două mesaje de la maica: „Doamne ajută! Cum mai ești?” și „Doamne miluiește. Atârnă și leagă-te de Domnul cu disperare!” din iulie 2015. Știa când îmi era foarte greu, chiar fără să îi spun și simțeam cum mă îmbrățișează prin cuvinte.

E uimitor pentru mine cum cei care nu au cunoscut-o pe maica îmi spun că o simt pe maică, ca și cum ar fi lucrat cu ea și simt grija ei.

Așa cum zicea părintele, cred că maica a purtat multe din ce nu am putut să fac, nu am avut curaj sau am ezitat să fac și gândul meu acum se pleacă cu recunoștință pentru dăruirea maicii și încrederea pe care a avut-o în mine. Spunea maica: „Ai răbdare cu tine și nu te învinovăți”. Și prindeam curaj.

Au fost multe cuvinte ascultate sau citite în altă parte, dar adesea atunci când le spunea maica Rafaela rămâneau înrădăcinate. A avut de asemenea adesea încredere să nu îmi spună nimic, deși, stând lângă ea, așteptam un cuvânt.

Maica a fost vie. Maica este vie.

Îmi amintesc și îmi va rămâne în minte amprenta glasului când ne spunea: „Nu mai pot după voi!”, cu o duioșie de mamă și cu încredere în devenirea noastră. Punea în cuvintele acestea tot dragul. Se bucura de bucuriile noastre ca și cum ar fi fost ale ei și vedea în fiecare dintre noi cu ochi limpezi acel sine adevărat, dincolo de cel rănit. Îmi scria: „Alege asta pentru că îți dorești să fii bucuros, pentru că vrei să fii liber. Mulțumește și bucură-te de viață, nu te condamna singur la moartea bucuriei și împlinirii”.

Dintre răspunsurile la întrebarea „Cine a fost/ cine este maica Rafaela?” cel mai profund răspuns l-am aflat întrebându-l pe Dănuț (omul nostru de la poarta bisericii, de fapt al lui Ioan Lumânărică), care mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „maica aceea care m-a iubit”. Într-adevăr, maica Rafaela e omul ce m-a iubit. Cred că a întrupat cel mai bine imnul dragostei (am pe perete fotografia maicii îmbrățișând-o pe Mihaela după o tabără, în care grija și mângâierea se văd efectiv).

Erau fascinante temele de ieșire din monotonie și o părută încrâncenare care ar fi presupus-o faptul de a fi creștin, de ieșire din tiparul format – temele de făcut trăsnăi sau farse, de făcut ceva care ar părea nebunie, de a refuza oameni și situații la care mereu spuneam da, de a ne purta și bucura ca niște copii (îmi amintesc într-o seară spre noapte când am ieșit de la CoDa și am avut „ascultare” să ne dăm în tobogane – ce s-a mai bucurat apoi maica după ce i-am spus).

Am lucrat puțin. Poate cel mai puțin dintre cei care au fost alături de maică atât cât am fost eu. Și, dacă cineva dintre cei noi ar fi beneficiat de prezența maicii așa cum a fost în cazul meu, probabil ar fi prețuit și lucrat mult mai mult. Nu am știut să prețuiesc darul acesta, lucrarea și omul maica Rafaela... dar știu că maica se bucură de acel puțin pe care l-am făcut și nu are comparații. Și pentru acest puțin sunt adânc recunoscător.

Mi-e dor de maica Rafaela.

Am citit ceva scris de Marius Iordăchioaia legat de faptul că fiecare om e chemat ca viața lui să fie o poveste despre Hristos. Și primul gând a fost că am cunoscut un așa om în persoana maicii Rafaela (Ce bun trebui să fie Domnul dacă maica ne-a primit așa!...). Aparent, o poveste scurtă, dar minunat lucru e că, de fapt, este o poveste fără sfârșit.
A fost cea mai apropiată persoană de inima mea care s-a dus la Domnul. Am resimțit asta cel mai mult ca o durere și neînțelegere în acel moment, dar și ca o bucurie. Acum cu adevărat e deplin prietenul lui Dumnezeu. După cum și-a dorit. Știu asta. Și îmi este alături. Din cuvintele spuse sau scrise, din fotografia de lângă candelă, din acel „adânc”. Îți mulțumesc, maică. Îți mulțumesc, Doamne, pentru maica Rafaela.

Ștefan