Sărut mâna!

Vă scriu din nou pentru că am citit mesajul Marei.

Primul mesaj, de când avea 12 ani, a fost imboldul de a vă scrie și eu, v-am întrebat atunci care e drumul meu, semnându-mă „un nimeni oarecare”. Și alături de dumneavoastră, încet-încet, cu căderi și coborâșuri, am învațăt care e drumul, și cum să mă bucur mergând pe acest drum. Am învățat să iert, să binecuvintez, să mă bucur, dar și să sufăr cu cei care suferă, lipindu-mă de Domnul. Viața mea s-a schimbat și acum nu mai pot trăi fără Domnul!

Vreau să îi mulțumesc din tot sufletul și pentru prima scrisoare, cât și pentru cea de acum. Îi mulțumesc pentru că prin strigătul ei nu s-a salvat doar pe sine și a salvat și va salva și pe alții.

Ce minunat e Dumnezeu și ce frumos lucrează!!! De multe ori m-am gândit ce face Mara, fetița de 12 ani care v-a scris atunci... Nu am îndrăznit să vă scriu și să vă întreb. L-am întrebat pe Domnul și m-am mulțumit punându-i numele pe pomelnic duminica și rugându-ma pentru ea.

Am fost uimită și parcă mi-a tresărit inima când am văzut mesajul pe site. Am plâns de bucurie.
Sunt sigură că scrisoarea aceasta e un dar, un răspuns, o încredințare și pentru mine!

Mulțumesc mult, Mara! Mulțumesc pentru tot! Mulțumesc că ești, că ești cu adevărat cu Domnul! Mult succes pe mai departe!
Alexandra M.