Doamne-ajută!

Doresc să va cer un cuvânt. Nu îmi dau seama exact care este limita dintre liberul meu arbitru şi voia lui Dumnezeu.

Dacă vreau să construiesc o casă, se spune că te-a ajutat Dumnezeu. Pot fi de acord cu acest lucru. Până la urmă, nu suferi de vreo boală, nu ai un handicap şi ai avut putere să o construieşti. Într-adevăr, tot mila lui Dumnezeu este pentru acestea. Dar şi un ateu construieşte o casă. Poate avea probleme cu a ei construcţie. Să plouă, să o surpe, să se dărâme o parte, lumea să zică că nu îl ajută Dumnezeu, dar el tot o construieşte. Şi spune că el a făcut-o, nu că l-a ajutat Dumnezeu.

Nu prea văd limita intervenţiei lui Dumnezeu şi puterea ta ca om. Dacă vreau să mut o cană de aici-colo, o mut. Da, mi-a dat Dumnezeu mâna, dar eu o mut... De exemplu: Nu am mai avut o prietenă de 2 ani. De ce? Putem spune vorba din popor: Că nu a vrut Dumnezeu, nu? Am încercat să am o relaţie, dar cu o fată „lumească” am găsit activităţi comune până la un punct, pentru că, de exemplu, nu înţelegea de ce eu am nevoie să mă duc duminică la Sfânta Liturghie, iar la o fată „bisericoasă” celelalte puncte comune din cealaltă relaţie erau lipsă, dar o ieşire la o bere rece şi o îngheţată cu prietenii i se părea puţin deplasat şi inducea impresia că ne bate Dumnezeu, că e prea lumesc.

Sincer, nici nu am mai căutat să am o relaţie de prietenie cu o fată pentru că nu prea am găsit întrunirea unor valori la o fată cu care să rezonez. Dacă le găseam, ori era luată :-), ori ştiam că nu am nicio şansă să fim împreună, ori m-a refuzat. Acum, sincer, nici nu prea mă pricep să abordez o fată de care îmi place şi pe care o văd prima oară. Dacă o inviţi la o limonadă pentru că, pur şi simplu, doreşti să o cunoşti ca om şi până la urmă nu are nimic de pierdut decât, poate, acele două ore de întâlnire, în cazul în care o plictisesc cu prezenţa mea şi subiectele de dialog, îmi lasă impresia că o hărţuiesc şi simt un conflict latent care mă pune şi pe mine într-o lumină tangentă cu aura unui hărţuitor sexual.

Mă gândesc că e şi un pic fatidic. Majoritatea se căsătoresc cu un coleg de muncă, de şcoală sau din grupul de prieteni. Oare tot voia lui Dumnezeu este? De exemplu, se spune că nu se mişcă fir de păr fără voia lui Dumnezeu şi, dacă El vrea să se mute un munte, se mută.

Păi, de ce să mai caut eu o fată dacă tot mă însor când vrea El? O să aştept atunci, mă gândesc. Dacă muntele se mută când e voia Lui, o să aştept o fată în viaţă mea tot când o să fie voia Lui. Degeaba mă strofoc eu. Poate e un pic forţată gândirea, dar mi se pare corectă.

Aştept răspunsul dumneavoastră. Oare gândesc bine? Unde greşesc?

Adrian