Preascumpă Măicuță!
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învață să-i binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă... La Seminarul Iertării am învățat cum să facem asta și am procedat întocmai, dar abia acum am înțeles de ce trebuie să facem asta și din punct de vedere medical. Știința ne spune că există o zonă în creierul nostru numită „sistemul limbic” care nu se raportează la timp și nici la obiecte, acesta nu face diferența între tine și ceilalți. Această zonă fără timp și spațiu din creierul meu primește ceea ce eu ofer, pentru că el nu știe ce anume iese sau ce anume intră. Astfel, orice creăm noi pentru altcineva este experimentat mai întâi în corpul nostru. De-aici probabil și zicala copiilor: „cine zice, lui își zice!” și, mai mult de-atât, iată copiii care se nasc cu boli grele și malformatii, despre care mulți întreabă: „aceștia cu ce au greșit?”...
Binecuvântând pe Dumnezeu fără oprire, binecuvântez tot! Oricum, Dumnezeu nu are nevoie de noi, El nu având, ci fiind totul, dar dacă noi ne îndreptăm către El, acceptă bucuros!
Vă spuneam că acum lucrez să păstrez acea stare despre care vă vorbeam, chiar și în interacțiunea cu ceilalți și insistam că e greu, pentru că această interacțiune presupune și comunicare prin vorbire, iar ca să vorbesc, am nevoie de minte și risc să revin astfel la schemele ei, să vorbesc de la nivelul ei, să intru în fluxul ei, iar astfel păcălită fiind, să iasă o cacialma... Dacă reușesc să rămân în acea dimensiune tainică, ceea ce comunic verbal va veni tot de-acolo, anihilând oarecum puterea minții... Simt că uneori chiar și gândurile noastre însoțite de furie, de ură, de hulă ne atacă tocmai pentru că își doresc să fie absorbite de Dumnezeu... și deseori simt milă, văzând asta...
Urmărindu-mi propria minte, am înțeles ce se întâmplă în mintea tuturor oamenilor... Mintea ne spune mereu că avem nevoie de ceva sau de cineva care să ne completeze, dar în realitate prin Dumnezeu avem totul! Cu toții voim să umplem acel gol, care e, de fapt, dorul nostru de Dumnezeu... Acel gol nu trebuie umplut cu nimic din exterior, ci din contra, lărgit cât de mult, altfel riscăm să fim ca o țeavă de la robinet, pe care, dacă o umplem cu plastilină, obturăm curgerea apei prin ea!
Prin Pilda vameșului și a fariseului am înțeles că vameșul suferea de complexul de inferioritate (nu destul de bun ca), iar fariseul de complexul de superioritate (mai bun ca). Noi, prin mintea noastră, oscilăm perpetuu între aceste două stări. Ba voim să ne ascundem să nu ne vadă nimeni, ba voim să ieșim la lumina reflectoarelor, să ne aplaude toți! Deși vameșul a plecat mult mai îndreptățit de-acolo, trebuie să luăm în considerare că niciun complex nu e indicat... Ne vindecăm doar atunci când înțelegem că totul este așa cum este, fără să adăugăm noi vreo etichetă sau judecată... Iertarea începe în momentul în care nu lăsam mintea să intervină deloc. Rămânând în acea stare de ne-mișcare și privind doar, această atenție a mea va fi de ajuns să schimbe întreaga lume!
Când am vrut să aflu cine sunt, am realizat că am înșiruit doar etichetele despre mine și am început să le dau la o parte, pentru că reprezentau doar un Curriculum Vitae! Și astfel am izbucnit joi, la coafor, auzind niște femei cârcotind despre alte persoane... susținând cu tărie că ele știu cine sunt acele persoane... Serios? Iar când le-am întrebat cine sunt ele, au început să înșire același CV, dându-le ca „tema de casă”, cât de ideal ar fi întai să afle cine sunt ele însele... pentru că nici una nu știa... Ăsta e și rolul psihoterapiei! Să învățăm cum să ne comportăm cu cei care nu fac terapie, deși ar trebui! Fericiți sunt copiii, pentru că aceștia nu au acumulate în minte atâtea etichete, încat să omoare întreaga lume!!!
Mă voi opri din nou... Eu tot încerc să vă descriu ce lucrez și cum lucrez pentru ca, în cazul in care deviez, sfinția voastră să observați și să mă luminați... Îmi vine să spun că e prea mult de spus, dar dacă fac comparație (cum procedez mereu), nimic nu e mult sau puțin în comparație cu veșnicia...
Vă îmbrățișez și VĂ IUBESC ENORM DE MULT! - Kati
Copila mea dragă,
Te rog sa mă ierți pentru întârziere.
Eu te port în inimă și am mare încredere în tine de când ai ales să fii onestă cu tine însăți și cu Domnul. Citesc cu multă dragoste și profund interes tot ce-mi scrii și, de multe ori, simt nevoia să împărtășesc mai departe ce spui, ca model de curaj și profunzime.
Așa voi face și acum, fiind sigură că se va folosi cineva.
Te îmbrățișez cu drag și rugăciune,
Maica Siluana