Maică,

 

Mi-a luat mult timp să ajung la această temă. Am săvârșit până acum toate temele, într-un moment greu, în care Dumnezeu trimitea o „întâmplare” pentru a-mi mai deschide un pic inima și a vedea. În mine începeau să urle vechile dureri, și atunci puteam să fiu „reală”, să nu mă „ascund”, să nu „îmbrac” în haină curată, nămolul ce zace în mine. Și, astfel, ajungând iarăși într-un punct în care „nu mai pot”, m-am „refugiat” în următoarea temă a Seminarului. Nu putea veni într-un moment mai prielnic această temă. 

 

Minunate căi, și.. „lamentare”, „tărăgănare”, dar totuși, parcă „voia Lui”. O voie care nu forțează, care nu obligă, dar care-ți dă de înțeles că „altfel nu se poate”. Îți spune: „Vezi lumina?” Tu deschizi ochii larg și nerăbdătoare îți pui năzuința în ea, spunând: „Da!” Crezi în acele momente că toată e pentru tine, că e un dar „privilegiat”, și atunci când doar crezi asta, fără să faci nimic, te trezești înconjurat de mărăcini care se apropie cu o viteză infernală spre tine să te macine... Urli, plângi, deznădăjduiești: „Doamne, unde ești? Nu mi-ai spus că e a mea lumina?” Te trage ușor atunci, fără să te smulgă - pentru că știe că ai să te rănești de țepii nemiloși ai chingii, și-ți spune: „Te-am întrebat doar dacă vezi... nu ți-am spus că e ta..” Vedem lumina. Dar nu e a noastră. Noi suntem lumina Lui. În lumina aceea pe care o văd eu, nevrednicul, sunt adunate toate sufletele care L-au ales. E o năzuință lumina. Dar nu e „stare”. Nu e un dar aruncat în vânt oricui. Ai văzut-o, acum ce faci? Rămâne să îți dorești ca „întru lumina Lui să vezi lumină”. Și să nu fie o dorință mai presus e fire, nicio dorință nefondată de a „te mântui”. Să nu fie „privilegiul” tău, sau „scăparea” ta. Să nu fie „piedestalul” pe care-l provoci în fața celor din jur. Să nu fie pumnalul pe care ți-l înfigi înspre moarte veșnică. Să nu fie foc care mistuie..... 

 

Da, poți căuta mântuirea, însă așa cum știi ea nu e o „căutare”, ci e o găsire. Ea e la vedere. Poate sta chiar înfiptă în fața ta, la câțiva metri. Te poți uita la ea și o poți, întocmai atunci, huli. Exact ca un păgân care vorbește de rău în fața unei Sfinte Biserici... Unde să cauți mântuirea, dacă ea e în fața ta? Unde te uiți greșit?

 

Am modele desăvârșite în Sfintele Scripturi de pocăință, de întoarcere spre Dumnezeu, de revenire sau de „înviere”, însă aceste „modele” nu pot fi atinse decât dacă sălășluiește Duhul Sfânt în inimile noastre, cu Mila Domnului, și reușim să vedem și să auzim „având urechi”. Nimic nu se schimbă, dacă Dumnezeu nu îngăduie. Și fără această deschidere a porții inimii proprii, pentru a-L lăsa să se așeze „cuminte” acolo, nu avem cum să-L descoperim.

 

Îmi spune totuși că are răbdare. Că mă așteaptă. Și eu aștept. Mi-e frică. Am văzut cum am căutat să distrug toată iubirea, numai să declar, parcă, răspicat, că ea nu există! Și cu toate astea o simt parcă cum trece prin mine, și ajunge la alte inimi mai deschise să o primească. Eu rămân goală și invidioasă. Și ceilalți o primesc, nădăjduind în ea, bucurându-se de ea, scăldându-se în ea. Eu mă uit, de pe „craca mea”, bosumflată, că eu nu o am. „Am să o opresc la mine data viitoare”, îmi spun, și aștept să o prind în capcană. Ce capcană! Ea nu mai vine. Sau vine, dar trece aproape neobservabilă, ca un fior. Crește în ceilalți, și „frustrarea” mea se adâncește. De ce nu mai vii? Ce-am făcut? Ce ți-am făcut? Încep să îi spun cuvinte „duioase”, poate se înmoaie și se îndură. Dar nu vine, pentru că vede împietrirea din inima mea. Lumina dumnezeiască nu vine la o inimă vicleană. Nu are ce căuta acolo, pentru că-și pierde esența. Ea are nevoie să se sălășluiască pentru a lumina pe ceilalți. Nu pentru că cineva e privilegiat, ci pentru că cineva s-a făcut loc de așternut. Cineva și-a înțeles menirea și are bucuria nespusă de a o primi... Căci știe că ea, oricât ar sta, e cel mai frumos lucru petrecut......

 

Maică, rog să-mi iertați toate lucrurile spuse, nespuse, gândite, săvârșite, cu fapta și fără știință, și rog a-L ruga pe Dumnezeu să se milostivească și de mine, când în necuviința mea, nu reușesc decât să săvârșesc „boacăne”. Poate că nu știu a iubi „corect”, dar „năzuiesc”, și prin lucrarea aceasta lăuntrică, prin rugile Maicilor și ale tuturor Sfinților mijlocitori, s-a mai curățat și în mine, am mai îndrăznit să „șed” și jos, în iad, cuminte, așteptând să mă scoată Dumnezeu de acolo, la timpul cuvenit și îngăduit....

 

Mi-aș dori să nu mor așa, „moartă sufletește”. Mă simt uneori înghețată, nemișcată. Când văd că se deplasează ceva în mine, când văd că mă poticnește mila și iertarea, când simt drag față de cineva, mă cuprind lacrimi nesfârșite... 

 

Cu rugăciune și dorire de vindecare a toate, rugându-mă pentru sufletul drag ce-l purtați și vă e purtat, ce l-ați lăsat să curgă prin mâinile Domnului atunci când ați ales drumul dăruit,

 

Sesiunea VI, Temă pentru acasă

 

Identificaţi şi notaţi piedicile pe care le simţiţi în calea împăcării cu: 

• Viaţa Dumneavoastră. 

Plămădită fiind din aluat de „om de interior”, cred că rămân la gândul că singurele impedimente în calea împăcării cu „sine-mi” au rămas frânturile de scheme cognitive care se activează și, biruindu-mi sinapsele, mă trezesc cu ele năpădindu-mi sufletul. Gândurile. Gândurile-mi sunt răul pe care nu-l vreau, dar pe care-l fac asupra mea, retrăind parcă într-un cerc vicios, aceleași pattern-uri ale „victimizării” (gândesc „prea mult”, sunt „prea mult” – cum mi-au spus foarte mulți oameni ce au perindat prin viața mea…). 

Ies repede din schemă, dar nu îndeajuns de repede încât să nu mă tulbure, să nu mă prindă și să mă înghesuiască în colțul durerii. De acolo – de la „înghesuială” – și până la retrăirea unei adevărate drame că viața mea a fost un „dezastru”, nu e decât un pas. Un pas pe care-l fac alergând, inconștient. Observ repede că deja sunt în iadu-mi, însă ies foarte greu și de cele mai multe ori aproape istovită, cu alte gânduri disfuncționale, care mă îndepărtează până și de ceea ce am lucrat până în acel moment. Asta pentru că oricât aș striga la Dumnezeu, care mi-a acoperit în ultima vreme inima cu o căldură nedescifrabilă, eu nu cred că El poate veni atât de devreme să mă scoată. Boala mă ține aninată de aceeași idee că pot… singură pot. „Am putut de atâtea ori, de ce nu aș putea și acum…” Târziu, după ce nu doar că nu pot, dar mai fac și eronat tot ce fac, mă văd ademenită în cursa răului, în care am căzut din lipsa de „trezire”. Entuziasmul acelui moment în care „pot”, se risipește în frântura de eșuare și lamentare. Luare de la capăt… Cred mai curând că sunt niște caracteristici personale cele care mă opresc din această „împăcare”. Nu pot accepta – și am descoperit recent că e o manifestare subtilă a mândriei – că eu nu am să reușesc să „trec peste”. Și cu toate astea, nu reușesc. Și cad, și iar o iau de la capăt. Și deși gândesc că „nu pot singură”, rugăciunea mea e „moale”, aproape că nici nu atinge cu vârful duioșiei ei dorirea Raiului. Parcă-mi place să zac… L-am rugat atât de puține ori pe Dumnezeu să mă ajute, simțind că am nevoie de ajutor, încât nu e de mirare că nu sunt ieșită din iadul meu ci, dimpotrivă mă adâncesc…

• Părinţii. 

Cred până la urmă că și aici, impedimentul sunt tot eu – prin gândurile mele disfuncționale și schemele în care trăiesc, căutând iubirea care să mă umple.. O caut greșit, dar nu mă las. Nu ar fi ei, cu concepțiile și gândurile lor în ce mă privește. Nu ar fi păcatele lor, durerile ce mi le-au „dăruit”. Le-au dăruit fără să știe, avându-le moștenire la rândul lor. Iar măsura doririi de vindecare, stă la ei, și nu sunt eu în măsură să judec  - cu mintea „împopoțonată”  - dacă ei au făcut sau nu bine. Ei au făcut cum au știut „mai bine”. Durerile cauzate, au fost din neștiință. Răni împărtășite, pe care și eu la rândul meu le-am preluat. Ne-am împărțit rănile, pentru ca mai târziu să ne acuzăm că rana celuilalt e cauza durerii personale. Dar nu e adevărat. În momentul „împărțirii”, am putut simți cum durerea lor, era durerea mea. O durere strămoșească ce cerșea, în strigăt adânc, vindecare. Am căutat să o „repar” tot eu, singură, de capul meu. Ce să fie bun aici? Când te apuci să legi o rană, dar nici nu știi să-ți controlezi reflexul de mișcare al mâinilor, vezi că poți lega chiar și zona care nu are nevoie de tratament. Legi partea bună. Rana rămâne, doare mai tare, și, parcă nici acea parte care poate „lupta” nu mai are aer din cauza legăturii. Rămânând în această schemă a doririi rezolvării „fericirii” celuilalt – fie el și părinte – viața mea a devenit aliaj, atașament, o cale. Și, când vezi că nu poți să mergi drept în fața părinților să le spui: „Îmi doresc… asta, și asta…”, ci dimpotrivă, te temi de reacția lor, de durerea lor, de parcă tu ai ști cum vor acționa – înțelegi că piedica nu sunt ei. Nu sunt reacțiile lor. Pot ei să țipe, să urle, să te „renege”, ceva din tine totuși spune: „Oprește aceasta năvală. Nu mai pot duce. Fă-i să fie fericiți cum erau înainte! Rezolva tot! Din nou. Tu ai cauzat răul, tu rezolvă-l” Și auzi aceste cuvinte, deși nu le auzi, în bătăi de inimă, și-ți amintești de primul abuz în care inima de copil era sfâșiată de durerea pricinuită în jur…

• Profesorii care v-au rănit. 

O piedică în calea împăcării cu unul dintre profesorii care m-au rănit, e „resentimentul”. Simt uneori că aș vrea parcă să sufere și el, așa cum am găsit eu suferința în afirmațiile lui. Vorbesc aici despre un profesor care a fost „îndrăzneț”, și s-a apropiat mai mult decât era nevoie de mine, deși știa că fusesem un copil ce trăise abuzuri. Dar, revenind în mod realist asupra acestei situații, văd că și aici, în calea împăcării cu aceste situații, stă tot ceva ce se ascunde în mine, promițându-mi în final victoria. Îi dau seama că sentimentul acesta de răzbunare, ce se activează de fiecare dată când mă gândesc la cei ce mi-au greșit, e preluat tot de acolo din primul abuz. După ce am fost în anchete și cercetări, știam că astea, în final – sau cel puțin așa simțeam – vor prinde „hoțul” și-l vor pedepsi. Căutam pe cel care „greșise”, să-i dăm o lecție. Dorința părinților de a-și satisface răzbunarea, creștea și în mine, și, aveam să cresc cu această „bucurie” bolnavă de a-i fi altuia rău, când săvârșește un rău, fie el inconștient, fie el doar perceput de inima mea bolnavă. Uneori aud la părinții mei: „Lasă că Dumnezeu vede…”. Mi-am amintit acum, că am auzit de multe ori această replică. O replică ce îmi transmitea mereu că Dumnezeu îi va da și celui ce a greșit, aceleași dureri dacă nu mai mari. Așa așteptam, ca într-un film cu final apoteotic, cu sufletul la gură, să i se întâmple rău celui ce săvârșise răul perceput de noi. Așa am ajuns în final, la această vârstă, să mă bucur când unui om drag îi este rău. O bucurie moartă, dureroasă. O bucurie schilodită, care schilodește și mai mult sufletul meu. Nu știu dacă răzbunare, sau o formă de acțiune incidentă atașată unei boli maturizate, crescute, înrădăcinate. Să-mi doresc răul celor mai dragi ființe, e, în final, o boală „iudaică”.

• Persoanele care v-au agresat. 

Spun „nelăsarea în voia Lui Dumnezeu” și trăirea continuă în gândurile mele, în schemele mele, în dorințele mele. Sunt astăzi toate mai importante, odată ce au fost descoperite, odată ce – parcă – le-am regăsit după mulți ani în fiecare trăire. Nu pot să nu-mi amintesc că toți acești ani în care am căutat să viețuiesc, au fost doar impregnați de o falsă căutare. Cred că am trecut prin sute de gânduri până acum. Mi-am spus că: „Dacă vine mama să-și ceară iertare pentru că ne-a lovit, pe noi copiii, eu o voi ierta și o voi iubi…”„ Dacă verișorul meu, care și-a bătut joc de mine, va veni plângând la mine, eu îl voi ierta…” „Dacă prietena care mi-a fost cea mai bună, va recunoaște că m-a folosit, că m-a rănit cu rănile ei, o voi ierta”. Toate aceste: „îi voi ierta…”, sunt pentru mine dovada cea mai clară că trăiesc într-o păcăleală auto-atribuită. Nu voi ierta, pentru că eu nu pot ierta. Eu am urâciune, dorință de răzbunare, frică, spaimă, revoltă, invidie, egoism, durere, groază.  Dar n-am măsura iertării. Nu pot ierta. Eu nu am căutat nimic, ci doar am alimentat rezervorul meu gol, imediat ce puterile se poticneau într-o trăire lacrimogenă a unor dureri. Atașată mereu de părerile celorlalți, cu inima frântă de răzbunare, cu sufletul gata să explodeze, ticăind ca o bomba ce s-a detonat și urmează să-mi distrugă toată ființa. Bolnavă o viață întreagă. Dacă viața mea s-ar încheia aici, ce aș spune Bunului Dumnezeu? 

Și m-am gândit mult la situația primului abuz. În care persoana ce m-a agresat, odios, a fugit. Poate acum a murit, cert este că pentru mine, din ziua aceea, el a murit. Și dacă totuși a murit, ce stă în calea împăcării mele cu el. Cu răul acela pe care l-a săvârșit. Spun: „iartă-l, Doamne, dar mă întreb undeva în sistemul meu defect, dacă nu cumva e în „flăcări”, suferind pentru acel rău cauzat. Poate nu doar mie, poate și altor copii…. La fel mi se întâmplă când mă gândesc la verișorul meu. Parcă aș vrea să dea năvală răul peste cei ce consider eu că mi-au făcut rău, și să-i doară. Atunci parcă s-ar „sătura” dorința mea de răzbunare. Dar, Doamne, cât e de absurd! Și dacă cel care din lipsa lui de iubire, din iadul acela, tocmai asta a făcut cu mine. Lovit fiind de cei mai dragi ai lui, abuzat la rându-i, cu sufletul gol, a gonit către suflete nevinovate și le-a „absorbit”. Dar golul lui a rămas tot gol, durerea lui și mai mare… Și dacă totuși nu a murit, s-a căit pentru păcatele lui și astăzi e în slujba Ta? Nu sunt eu nenorocirea mea cea mai mare, că în mine zace abuzatorul celor din jurul meu, continuând să rănesc cu rănile mele și să fac rău celor ce odinioară, fără să dorească, mi-au lovit sufletul cu rănile lor. Ce iubire e asta, Doamne? Tu nu ai lovit pe nimeni când pe Sfânta Cruce ai fost pus… Nu ai luat pe nimeni cu Tine. Ai zis: Iartă-i… Și timpul a stat în loc, durerea s-a închis în Tine, glasul Cerului s-a stins odată cu păcatele celor ce loveau, cu rănile lor. În rănile Tale, ai luat rănile lor. În strigătul Tău, ai luat deznădejdea lor … (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit…?)

 

Scrieți (într-un un mic eseu) în ce relație sunteți acum cu Dumnezeu

Zilele trecute am ascultat un cântec care spunea: „Dacă Dumnezeu ar veni în fața ta acum, te-ai schimba?” Zilele ce au trecut apoi, m-am întrebat fără să gândesc foarte mult, dacă schimbarea s-ar produce. Eu zic că nu. Și zic atât de ferm aceasta, pentru că eu nu știu despre ce „schimbare” e vorba. Ce să schimb? Tot ce s-a schimbat până acum în mine, e doar din iubirea Lui. Eu nu am putut face nimic care să modifice ceva în interiorul meu. Cu cât mă împotriveam mai mult firii, și nu mă lăsam în voia „Stăpânirii” dragi ale Lui, cu atât totul mergea pe dos. Astfel încât, repet, nu, nu m-aș schimba dacă L-aș vedea pe Dumnezeu acum în fața mea. Și nu e vorba despre schimbarea aceasta la nivel de comportamente, unde încep să dublez numărul rugăciunilor (deși e cu folos mare și aceasta) sau țin eu o rânduială, ci e vorba despre schimbarea sufletului meu. Dacă s-ar umple el de iubire și nu i-ar mai da drumul Domnului din îmbrățișare, săvârșind toate după voia Lui… Și, îmi dau seama din nou, că fără „inițiativă”, umplerea nu va avea loc. Căci mai întâi, trebuie să existe un vas gol. Fără să fie gol, îndurerat, ostoit după dragostea aceasta a umplerii, el rămâne un vas plin cu „netrebuincioase”. Felurite feluri de mâncăruri, de răutăți, de atașamente față de lucruri, de băuturi, de „aprecieri”. Se umple și parcă se erodează materialul. Într-un final simți că e îmbătrânit, că parcă ar avea nevoie să fie înnoit, dar nici aceasta nu mai e dureros. Căci umpli durerea cu alte și alte dureri, ca în final să fie greu să lipești cioburile vasului, până să devină gol. Ce e mai dramatic decât un vas gol? Un vas spart în mii de cioburi… și gol… peste care a căzut pleava acelor momente în care chiar nu-ți mai pasă că e spart, că e gol, că e al tău. Acoperi cu preșul, te așezi peste el și aștepți să adormi… L-a visat într-o zi, în copilărie, pe Dumnezeu. M-a întrebat „ce mai faci…?” M-am trezit în cursul cuvântului: „faaaci…” și, deși am vrut să adorm la loc pentru a-I răspunde, nu am mai reușit. Ce i-aș fi zis atunci, oare? Un „bine”, nefiresc, timid, „lamentabil”. Aș fi râs?

Am spus de nenumărate ori, că tot ce-mi doresc e iubirea Lui. Nu știu în ce relație sunt, dacă încă-L caut sau m-am așezat în băncuță, așteptându-L, considerând că eu „am făcut destul”. Nu e o relație reciprocă în niciun caz. Mă alint lângă El. Îl așez în cele mai nefirești locuri, îl rog cele mai nefirești lucruri. Și asta pentru că nu știu ce vreau. Apoi, când văd că nu am fluență în gânduri, îndrăznesc să Îi spun să se facă voia Lui, dar „fac cu ochiul”, poate, poate, se face și voia mea un pic… E singura formă de iubire spre care tind. E singura Iubire de care mi-e, parcă dor. E singura iubire pe care mi-aș dori să o trăiesc până la final…. Nu am întâlnit alta, omenească, asemenea acesteia dumnezeiești. Nu am găsit în nimic această cuprindere, această tăcere, această „umplere”. Și cu toate astea, aflu că eu nu o pot primi, căci sunt vas spart, necurățat… Dar, cred. Undeva în adâncul sufletului meu, eu cred că El mă va salva. Nu știu când. E dureroasă așteptarea. E asemenea așteptării mirelui „la miezul nopții”. Sunt uneori „nebună”, răscolind prin dulap după „uleiul de la candelă”. Alteori mă îmbrac și mă pregătesc, dar nu-L aștept pe El, căci mă las purtată de izbânda mea de a „umple candela” și nu de faptul că o am, în mâinile mele, pentru El. Uneori abandonez și zic că nu mai are sens. Am așteptat „destul”. Și atunci, valul vieții mă prinde de mijloc, și mă duce în râpe pline cu șerpi găunoși, care-mi „îndulcesc” viața, așezându-mi spinii păcatelor la loc. Îi înfig mai bine parcă, căutând să facă în așa fel încât să rămână acolo…

Viața mea, fiecare clipă în care am reușit să mă „ridic”, vindecările mele trupești și sufletești, I le închin. Deși de multe ori, mă uit cu uimire, „ca o prostuță”, la câtă „putere a avut mama” lângă mine, „cât de puternică” am fost eu… Și? Asta nu mă umple, nu mă coboară, nu mă ridică. Asta nu mă pironește pentru a mă vedea în liniștea mântuirii… Asta doar mă ține aninată de o „uimire” stupidă, în care-mi găsesc uneori zbuciumul mai adânc. 

Știu doar că, odată de mult, când eram copil, am crezut cu toată ființa în El. Era o stare de fapt, Cineva care mă însoțea pretutindeni. Cineva care-mi ștergea lacrimile, și-mi punea fiecare ciob la locul lui, promițându-mi că nu mă va părăsi. Eu însă, cu „prietenia” Lui, am fost nedreaptă. L-am părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie. Ceea ce a făcut, ca viața mea, să se rupă cu totul de sensul ei și să devin goală și rece, depresivă și bolnavă. După această împătimire a toate aceste daruri, m-am trezit singură. Sunt singură acum. Așa mă simt. Nu am o relație cu El, și, chiar dacă I-am simțit prezența, a fost uneori dintr-un entuziasm, dintr-o dorință. Mi-am dorit, cred, să „recâștig” ceea ce am pierdut… Mi-am dorit să reclădesc încrederea pierdută. Însă, poate, că această „încredere” recăpătată, are nevoie și de un comportament adecvat. Ce fac eu să recapăt încrederea? Ce „schimb”? Și revin la prima propoziție scrisă aici… Dacă ar apărea Dumnezeu iarăși în sufletul meu, promițându-mi că nu mai pleacă, cum L-aș păstra? Da, poate că nu m-aș schimba! (precum am spus..). Dar cum L-aș păstra? Cum Îl păstrez pe Cel ce vine și-mi spune că de acum încolo va fi lângă mine iar, fără să se clintească. Îmi va promite că toate vor trece și că nu am de ce să mă tem. Cum Îl păstrez eu, astăzi, pe Prietenul meu Cel mai bun…?