Sărut mâna, Măicuță!
Am căutat adesea să aflu/simt care sunt delimitările între „a judeca” și „a analiza” o situație... Pentru că, chiar dacă mă străduiesc să nu judec omul, ci situația creată (de obicei atunci când încerc să găsesc circumstanțe atenuante celui de care mi se plânge o altă persoană - și pe care încerc și să o consolez, dar și să opresc judecarea celeilalte), simt un fel de retragere/slăbire a puterii din mine... Vreau să spun că parcă și atunci când încercăm să analizăm, tot ajungem sa judecăm (într-o anumită măsură)... Care ar fi atitudinea potrivită (în afară de faptul că mă rog pentru persoanele implicate...)?
Dar între „orgoliu” și „demnitate” care ar fi granița?... Uneori mi se pare foarte subțire...
Vă îmbrățișez cu drag!
Teodora
Draga mea Teodora,
Cu adevărat, granițele sunt foarte delicate între realitățile de care vorbești. Așa că încearcă să rărești și analizele. În timp ce asculți, de exemplu, persoana care îți cere un sfat sau consolare, în loc s-o analizezi, roagă-te pentru ea, apoi spune-i ce-ți vine din rugăciune. Dar cel mai potrivit ajutor este ascultarea cu rugăciune.
Cealaltă deosebire: orgoliul este starea sufletească în care demnitatea ne-a fost luată de draci. Demnitatea e starea sufletului care se știe slujitor al Împăratului, are o demnitatea la Curtea Împăratului, o slujbă importantă. Pentru o înțelegere mai profundă a acestor două stări între care există o prăpastie, este o atenție la gânduri. Gândurile stării de orgoliu sunt de neconfundat și sunt însoțite de simțirea unei rușini, a unei vinovății. Dar, desigur, atunci când dăm atenție simțămintelor noastre delicate. În starea de demnitate simțim recunoștință, mulțumire și uimire pentru mila și bunătatea lui Dumnezeu. Îți doresc din toată inima să te bucuri de aceste simțiri.
Te îmbrățișez și eu cu drag!
Maica Siluana